Trei decenii de sacrificii: De ce copiii mei nu mă mai caută?

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să stau în casa asta pustie, să mă uit la pozele lor și să mă întreb dacă mă vor suna azi, mâine… sau vreodată. Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre farfuriile vechi și mirosul de cafea rămasă de dimineață. Elena, vecina mea de peste drum, mă privește cu milă, dar și cu o urmă de neputință.

— Maria, poate sunt ocupați… Știi cum e viața la oraș, copiii tăi au familii, serviciu…

Îmi mușc buza de jos și simt lacrimile cum îmi ard ochii. „Ocupați…” Asta îmi spun toți. Dar oare eu n-am fost ocupată? Oare eu n-am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții, apoi încă zece ca femeie de serviciu la școală, doar ca să le pun pâine pe masă? Oare eu n-am stat nopți întregi cu febră și dureri de spate, doar ca să nu le lipsească nimic?

Îmi amintesc perfect ziua în care soțul meu, Gheorghe, a plecat. Aveam 38 de ani și cinci copii mici. „Nu mai pot, Maria. Mă sufoc aici. Mă duc la București să-mi fac un rost.” Și dus a fost. De atunci, am fost doar eu cu ei. Am tras din greu, am făcut foamea uneori, dar nu i-am lăsat niciodată să simtă lipsurile. Le-am dat tot ce am avut mai bun.

Acum, după treizeci de ani, casa e goală. Pe pereți stau pozele lor: Ana la absolvire, Radu cu mingea sub braț, Ioana la serbare, Mihai cu primul lui costum, Paul cu ochii lui mari și visători. Toți au plecat. Ana e în Cluj, are doi copii și un soț care nu m-a plăcut niciodată. Radu e în Italia, trimite bani rar și vorbește scurt la telefon. Ioana s-a măritat cu un bărbat gelos care nu vrea să aibă de-a face cu familia ei. Mihai e mereu ocupat cu firma lui de construcții din București. Paul… Paul nici nu știu unde mai e exact. Ultima dată mi-a scris un mesaj sec: „Sunt bine, mamă.”

— De ce nu vii la mine să stai câteva zile? mă întreabă Elena.

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.

Adevărul e că mi-e rușine să cer ajutor. Mi-e rușine să le spun copiilor mei că nu mai pot urca scările fără să mă țin de balustradă sau că am nevoie de cineva care să-mi aducă medicamentele de la farmacie.

Într-o seară, după ce am stins televizorul și m-am așezat pe marginea patului, am luat telefonul și am format numărul Anei.

— Da?

— Ana… sunt eu, mama.

— Mamă, sunt la serviciu. Pot să te sun mai târziu?

— Sigur… voiam doar să te întreb dacă vii duminică pe la mine.

— Nu cred că pot. Copiii au teme, Andrei are meci… Poate altădată.

Am închis încet și am simțit cum mi se strânge inima. Altădată… Dar când va fi „altădată”? Când nu voi mai fi?

A doua zi am încercat să-l sun pe Radu. Mi-a răspuns după al treilea apel.

— Mamă, sunt pe șantier. Ce s-a întâmplat?

— Nimic… voiam doar să aud vocea ta.

— Sunt bine. Te sun eu când termin aici.

Nu m-a mai sunat.

Ioana nu răspunde niciodată la telefon când e soțul ei acasă. Mihai îmi trimite mesaje scurte: „Sunt ocupat.” Paul… Paul e o enigmă.

Într-o zi m-am hotărât să le scriu o scrisoare tuturor. Am pus pe hârtie tot ce simt: dorul, dezamăgirea, frica de singurătate. Le-am spus că nu vreau bani sau cadouri scumpe; vreau doar să-i văd din când în când, să știu că le pasă.

Am primit răspuns doar de la Ana: „Mamă, nu fi supărată pe noi. E greu pentru toți. Încercăm să ne descurcăm cum putem.”

Dar oare eu n-am încercat? Oare eu n-am făcut imposibilul pentru ei?

Într-o duminică dimineață, când biserica bătea clopotele și satul era liniștit ca niciodată, am ieșit pe prispă și m-am uitat la drumul prăfuit care duce spre oraș. Poate că într-o zi vor veni pe el copiii mei. Poate că într-o zi vor înțelege cât doare singurătatea asta care te macină încet.

Vecinii mă privesc cu milă sau cu judecată: „A avut cinci copii și uite cum a ajuns…” Dar nimeni nu știe ce e în sufletul meu.

Într-o seară ploioasă, când curentul s-a luat iar și casa era scufundată în întuneric, am început să vorbesc singură:

— Oare unde am greșit? Oare i-am iubit prea mult? Sau prea puțin? Oare sacrificiul meu a fost invizibil pentru ei?

M-am gândit la toate certurile mici din trecut: când Ana a vrut să meargă la liceu în oraș și eu n-aveam bani de navetă; când Radu a fugit prima dată de acasă; când Ioana plângea că nu are rochie nouă la banchet; când Mihai m-a acuzat că țin cu frații lui; când Paul mi-a spus că nu vrea să mai audă de satul ăsta uitat de lume.

Poate că fiecare rană mică s-a adunat într-un zid mare între noi.

Acum stau aici și mă întreb: dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face altfel? Aș pune limite? Aș cere mai mult respect? Sau poate aș învăța să cer ajutor fără rușine…

Poate că povestea mea nu e doar a mea. Poate că sunt multe mame ca mine care au dat totul și acum primesc tăcere în schimb.

Voi ce credeți? E vina părinților sau a copiilor? Sau poate viața ne schimbă pe toți fără să ne dăm seama?