Trei nașteri într-un singur an: Povestea mea despre supraviețuire, rușine și iertare

— Nu mai plânge, Maria, că nu te ajută la nimic! mi-a spus mama, trântind farfuria în chiuvetă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în săptămâna aceea când o auzeam spunându-mi că am adus rușine peste familie. Aveam doar 24 de ani și în brațe îl țineam pe cel mai mic dintre copiii mei, abia născut. Pe ceilalți doi îi auzeam certându-se în camera alăturată. Nu erau tripleți, dar toți trei se născuseră în același an.

Nu știu dacă cineva poate înțelege ce înseamnă să devii mamă de trei ori într-un an, fără să fi plănuit nimic din toate astea. Când l-am născut pe Mihai, primul meu băiat, eram încă fericită. Soțul meu, Radu, era lângă mine și promitea că va munci mai mult ca să ne fie bine. Dar la două luni după naștere am rămas din nou însărcinată. Radu a început să vină tot mai rar acasă. „Nu e copilul meu!”, mi-a strigat într-o seară, beat fiind. Am simțit atunci că mi se rupe ceva în suflet.

Când s-a născut Ana, mama a venit să mă ajute. „Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică preotul? O să râdă tot satul de noi!” M-am simțit mică, neputincioasă, ca un copil certat pe nedrept. Dar nu aveam timp să plâng prea mult. Ana plângea mereu, Mihai era gelos și voia să fie ținut în brațe, iar Radu dispăruse cu zilele.

Apoi, la nici două luni după ce am născut-o pe Ana, am simțit din nou greața aceea familiară. Am știut imediat ce se întâmplă. Mi-a fost rușine să merg la medicul de familie din sat. M-am dus la oraș, la doamna doctor Popescu, care m-a privit lung peste ochelari.

— Maria, tu glumești? Trei copii într-un an? Ai doar 24 de ani! Ai grijă de tine!

Am dat din cap și am plecat cu ochii în pământ. În autobuz, două femei mă priveau și șușoteau. „Uite-o pe aia de la marginea satului… iar e gravidă!”

Când am ajuns acasă și i-am spus mamei, a început să plângă. „O să mori de oboseală! Cine te mai ia pe tine cu trei copii mici?”

Radu nu a mai venit deloc acasă după vestea asta. Mi-a trimis un mesaj sec: „Descurcă-te singură!”

Au urmat luni grele. M-am trezit nopți la rând cu Ana la sân și Mihai urlând după mine din pătuțul lui improvizat. Am simțit că mă sufoc de singurătate și rușine. Vecina de peste drum, tanti Viorica, a început să nu-mi mai răspundă la salut. La magazinul din sat, vânzătoarea mă privea cu milă și îmi dădea restul fără să spună nimic.

Când s-a născut Ilinca, eram deja alt om. Nu mai aveam lacrimi. M-am uitat la ea și am simțit o dragoste atât de mare încât m-a durut fizic. Am știut că trebuie să lupt pentru ei, chiar dacă lumea mă judeca.

Mama a rămas lângă mine, dar nu mai era aceeași. Îmi reproșa mereu că nu am fost destul de deșteaptă să mă protejez, că am distrus familia. Tata nu vorbea deloc cu mine. Într-o zi l-am auzit spunându-i mamei: „Mai bine nu se mai întorcea acasă!”

Am încercat să găsesc de lucru. Am mers la primărie să cer ajutor social. Doamna secretară m-a privit cu dispreț: „Nu ți-e rușine? Atâția copii și niciun bărbat?” Am plecat cu capul plecat și cu lacrimile curgând pe obraji.

Într-o zi, când Mihai avea febră mare și nu aveam bani de medicamente, am mers la biserică să cer ajutor preotului. M-a ascultat cu răbdare și mi-a dat niște bani și câteva pungi cu haine pentru copii.

— Maria, nu ești singură. Dumnezeu vede tot ce faci pentru copiii tăi.

A fost prima dată când cineva nu m-a judecat. Am plâns în curtea bisericii până mi s-au uscat ochii.

Au trecut luni grele. Am învățat să mă descurc cu puțin: făceam supă din oase primite de la măcelar, coseam hainele copiilor din ce primeam de pomană și mergeam la câmp cu ei legați la spate ca să culeg porumb pentru vecini.

Într-o zi, mama a venit la mine în cameră și m-a găsit plângând în tăcere.

— Iartă-mă, fată dragă… Nu știu cum să te ajut altfel decât certându-te. Mi-e frică pentru tine.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit că pentru prima dată nu mai sunt singură.

Anii au trecut greu, dar copiii au crescut sănătoși și frumoși. Radu nu s-a mai întors niciodată. Lumea din sat încă mă privește ciudat când merg la biserică sau la magazin cu cei trei copii după mine. Dar nu-mi mai pasă.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă puteam face altfel. Dar când îi văd pe Mihai, Ana și Ilinca râzând împreună în curte, știu că am făcut tot ce am putut.

Oare câte femei ca mine trăiesc cu rușinea asta nemeritată? Oare cât timp va mai trece până când lumea va înceta să judece fără să știe povestea din spate?