Ultima felie de pâine – Tăcerea unei mame într-o seară bucureșteană

— Mamă, mai avem pâine? vocea lui Vlad răsună slab din colțul bucătăriei, unde stătea cu surorile lui, încercând să-și facă temele la lumina slabă a becului. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Am privit spre raftul gol, unde de obicei țineam pâinea, și am simțit cum mi se pune un nod în gât.

— Nu mai avem, Vlad. Poate mâine… am șoptit, încercând să-mi ascund vocea tremurată. Dar știam că nu-i pot păcăli. Ochii lor mari și triști mă urmăreau, iar stomacurile goale le trădau foamea.

Era o seară rece de noiembrie în București. Blocul nostru vechi mirosea a umezeală și a speranțe frânte. Soțul meu, Doru, nu mai găsea de lucru de luni bune. Eu făceam curățenie pe unde apucam, dar banii abia ajungeau pentru facturi și laptele cel mic. În acea zi, nu mai rămăsese nimic. Nici măcar o felie de pâine uscată.

— Mamă, mi-e foame… a murmurat Ana, cea mai mică, trăgându-mă de mânecă. Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o la piept. Mi-am mușcat buza să nu plâng.

— Știu, iubita mea. Știu… Dar mâine o să fie mai bine, promit.

Nu știu dacă m-a crezut. Nici eu nu mă mai credeam. În minte îmi răsunau vorbele mamei mele: „O mamă adevărată găsește mereu o soluție.” Dar eu nu găseam nimic. Doar tăcere și rușine.

Doru s-a întors târziu acasă, cu pași grei și privirea în pământ. S-a uitat la mine fără să spună nimic. Știa. Și el era la fel de neputincios ca mine.

— Ai găsit ceva? l-am întrebat în șoaptă, ca să nu-i trezesc pe copii.

— Nimic… Am încercat la șantier, la piață… Nimeni nu are nevoie de oameni ca mine acum.

Am stat amândoi pe marginea patului, în întuneric. El fuma o țigară ruptă pe jumătate, eu mă uitam la tavanul scorojit. Niciunul nu avea curaj să vorbească despre ziua de mâine.

În noaptea aceea, copiii au adormit flămânzi. I-am acoperit cu pătura veche și i-am privit cum dorm. Lacrimile mi-au curs pe obraz fără zgomot. M-am rugat în gând să nu se trezească peste noapte plângând de foame.

A doua zi dimineață, am găsit în cutia poștală o factură de lumină și un plic cu o scrisoare de la școală: „Vlad nu are pachet pentru pauză.” Am simțit cum mă sufoc de rușine. M-am dus la vecina de la trei, doamna Stanca, cu speranța că poate are o bucată de pâine sau ceva de împrumut.

— Maria, draga mea… și ea abia se descurcă. Mi-a dat totuși o jumătate de franzelă și două ouă.

— Să nu spui nimănui… mi-a șoptit ea. Știu cum e să-ți fie rușine.

Am plecat acasă cu ochii în pământ și inima puțin mai ușoară. Le-am făcut copiilor ou fiert și le-am împărțit pâinea cât am putut de egal. Vlad s-a uitat la mine lung:

— Mamă, tu nu mănânci?

— Nu mi-e foame acum, i-am mințit zâmbind.

În acea după-amiază, Ana a venit acasă cu ochii roșii:

— Colegii au râs de mine că am adus pâine goală la școală…

Am strâns-o tare la piept și am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce vină aveau ei că noi nu aveam nimic?

Seara, Doru a venit cu o veste:

— Poate am găsit ceva la un depozit. Nu-i mult, dar măcar e ceva.

Am simțit pentru prima dată după mult timp o rază de speranță. Dar știam că lupta noastră nu s-a terminat. Fiecare zi era o nouă încercare: să găsim bani pentru mâncare, să ascundem rușinea față de copii și vecini, să ne păstrăm demnitatea când totul părea pierdut.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat pe balconul mic și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă mai sunt și alte mame ca mine care plâng în tăcere pentru că nu au ce pune pe masă copiilor lor.

Poate că nu sunt singură în lupta asta. Poate că tăcerea mea e strigătul altora care nu au curaj să vorbească despre rușinea sărăciei.

Oare cât poate duce o mamă? Oare câte lacrimi pot curge fără ca cineva să le vadă? Ați trecut vreodată printr-o astfel de seară?