Umbra așteptărilor: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Mama, nu înțelegi! Toți părinții ajută, numai tu… numai tu nu poți!
Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile vechi și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastra aburită. Era decembrie, iar zăpada se adunase în straturi groase pe pervaz. Am simțit cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă peste suflet.

— Ana, știi bine că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Nu pot să-ți dau bani, oricât mi-aș dori…

Ea a oftat adânc, privindu-mă cu ochii aceia mari, albaștri, pe care i-a moștenit de la tatăl ei. M-am gândit la el, la Mihai, și la cât de mult ne-am dorit-o pe Ana. Am rămas însărcinată la 42 de ani, după ani întregi de tratamente și rugăciuni. Când s-a născut, am simțit că viața mea capătă sens. Dar Mihai s-a stins când Ana avea doar 12 ani, iar eu am rămas singură cu un copil și cu o lume întreagă pe umeri.

— Dar mama lui Vlad ne ajută mereu! Ne-au dat bani să schimbăm centrala, să mergem în concediu la mare… De ce nu poți și tu?

Am simțit cum mi se strânge inima. Familia lui Vlad era altfel: oameni tineri, cu afaceri prospere în Pitești, mereu cu portofelul plin și cu zâmbetul larg. Eu eram doar o profesoară pensionară dintr-un cartier vechi din Craiova, cu hainele mereu peticite și cu grijile mereu la ușă.

— Ana, nu e vorba că nu vreau… Pur și simplu nu am de unde.
— Nu înțelegi! Mereu ai scuze! Mereu ai fost săracă!

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu ceaiul rece și cu amintirile mele. M-am ridicat încet și am început să strâng masa. Fiecare farfurie spălată era ca o rugăciune mută pentru iertare.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă, atingând fotografiile vechi: Ana la serbarea de la grădiniță, Mihai ținând-o în brațe la botez. Mi-am amintit cum am cusut rochița aceea roz dintr-o bucată de perdea veche, pentru că nu aveam bani de una nouă. Ana râdea atunci, fericită că e „cea mai frumoasă fetiță”. Oare când s-a schimbat totul?

A doua zi am încercat să o sun. Mi-a răspuns scurt:

— Sunt ocupată. Vorbim altădată.

Zilele au trecut greu. Vecina mea, tanti Lenuța, a venit într-o seară la mine cu o plăcintă caldă.

— Ce-ai pățit, Mario? Te văd abătută…

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a strâns la piept.

— Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i greul… Dar să nu-ți pierzi speranța! O să-și dea ea seama cât ai făcut pentru ea.

Dar Ana nu mai venea pe la mine decât rar și atunci doar ca să-mi spună ce mai fac copiii lui Vlad sau ce planuri au pentru vacanță. Îmi povestea despre mobila nouă din sufragerie sau despre excursia la Viena pe care mama lui Vlad le-o plătise cadou de Crăciun.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă: rata la apartament crescuse din nou. Am oftat și am început să calculez: dacă renunț la medicamentele pentru tensiune luna asta, poate reușesc să-i dau Anei măcar 200 de lei pentru ziua ei. Poate atunci va vedea că-mi pasă.

Când i-am dat banii, i-a luat fără să mă privească în ochi.

— Mulțumesc… dar nu ajung nici măcar pentru pantofii pe care mi-i doresc.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit pe balcon și am privit cerul cenușiu. M-am întrebat dacă am greșit undeva: poate că am fost prea protectoare, poate că am pus prea mult preț pe carte și prea puțin pe bani. Poate că n-am știut să-i arăt cât o iubesc fără să-i pot oferi tot ce-și dorește.

Într-o duminică, Ana a venit cu Vlad și cu socrii ei. Au stat puțin, au băut o cafea și au plecat grăbiți spre restaurantul unde aveau rezervare pentru prânz. Eu am rămas singură în bucătărie, cu ceașca nespălată și cu un nod în gât.

Seara târziu, Ana m-a sunat:

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar uneori simt că nu mă susții cum trebuie…

Am tăcut câteva secunde.

— Ana, te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dacă aș putea să-ți dau totul, aș face-o fără să clipesc. Dar uneori dragostea nu se măsoară în bani…

A oftat din nou.

— Știu… dar e greu când văd cât primesc alții.

Am închis ochii și am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Poate că niciodată nu voi putea umple golul dintre noi. Poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

Mă întreb: oare câți părinți trăiesc aceeași durere? Oare când au început copiii noștri să creadă că dragostea se măsoară în bani? Dacă ați fi în locul meu… ce ați face?