Umbrele din birou: Povestea Anei între prejudecăți și curaj

— Ana, știi că lumea vorbește, nu?
Vocea lui Vlad răsună în biroul mic, printre dosare și miros de cafea arsă. M-am oprit din tastat, cu mâinile tremurânde pe tastatură. Nu era prima dată când cineva făcea aluzie la viața mea personală, dar de data asta era altfel. Vlad era nou, abia venise de două săptămâni, dar deja părea să știe totul despre mine. Sau cel puțin așa credea el.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

— Am auzit că ești singură. Și că ai trecut printr-un divorț urât. Nu-i ușor, știu. Poate ai nevoie de cineva cu care să vorbești… sau să ieși la o cafea după program.

Mi-am mușcat buza de jos, simțind cum obrajii mi se înroșesc. În jurul nostru, ceilalți colegi păreau prea ocupați ca să observe tensiunea din aer, dar știam că urechile lor erau ciulite. Într-un oraș mic ca Piteștiul, zvonurile circulau mai repede decât autobuzele.

Am zâmbit forțat și am răspuns:

— Mulțumesc, Vlad, dar prefer să păstrez lucrurile profesionale între noi.

A dat din umeri, cu un zâmbet ironic:

— Cum vrei tu. Dar să știi că nu trebuie să fii mereu atât de serioasă. Viața e scurtă.

După ce a plecat, am rămas cu privirea în monitor, dar mintea îmi era departe. Mă gândeam la mama, care îmi spunea mereu: „Ana, nu da apă la moară! Fii discretă, nu te băga în gura lumii.” Dar cum să fii discretă când trecutul tău e subiect de bârfă la fiecare colț?

Seara, acasă, am încercat să mă liniștesc. Am sunat-o pe Irina, prietena mea cea mai bună.

— Irina, nu mai suport! Parcă toți mă judecă pentru că am avut curajul să ies dintr-o căsnicie toxică. Acum și la muncă trebuie să mă feresc de avansuri și comentarii?

Irina a oftat:

— Ana, știi cum e lumea aici. Dacă nu răspunzi la avansuri, ești arogantă. Dacă răspunzi, ești „ușuratică”. Nu poți câștiga.

— Și atunci ce fac? Să tac și să înghit?

— Nu! Trebuie să-i pui la punct. Politicos, dar ferm. Și dacă nu merge, vorbește cu șefa ta.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Îmi era teamă să nu fiu considerată „problema” biroului. Dar și mai tare mă durea gândul că poate Vlad avea dreptate: eram singură și vulnerabilă.

A doua zi dimineață, m-am întâlnit cu șefa mea, doamna Popescu, pe hol.

— Ana, totul e bine? Pari abătută.

Am ezitat o clipă, apoi am spus:

— Doamnă Popescu, pot vorbi cu dumneavoastră despre ceva personal?

A dat din cap aprobator și m-a invitat în biroul ei.

— E vorba despre Vlad. Face comentarii despre viața mea personală și mă invită insistent în oraș. Mă simt inconfortabil.

Doamna Popescu a oftat adânc:

— Din păcate, nu e prima dată când aud astfel de lucruri despre el. O să discut cu el. Dar vreau să știi că ai tot sprijinul meu.

M-am simțit ușurată pentru prima dată după mult timp. Dar liniștea n-a durat mult. Seara aceea am primit un mesaj de la Vlad: „Nu trebuia să te plângi șefei. Acum toți vor ști că ești sensibilă.”

Am simțit un val de furie și frică. Am vrut să-i răspund, dar m-am oprit. Am șters mesajul și l-am blocat.

În zilele următoare, atmosfera la birou s-a schimbat. Vlad mă ignora ostentativ, iar câțiva colegi mă priveau ciudat. Am auzit șoapte când treceam pe lângă ei: „Aia e Ana…”, „S-a plâns iar…”

Acasă, mama mă certa:

— De ce nu poți să taci? De ce trebuie să faci valuri? O femeie singură trebuie să fie atentă…

Am izbucnit:

— Mamă! Nu vreau să trăiesc cu frică! Nu vreau să fiu victima nimănui!

A tăcut rușinată. Poate pentru prima dată m-a văzut ca pe o femeie puternică, nu ca pe fata ei vulnerabilă.

Într-o vineri seara, după program, Irina m-a luat de mână și m-a dus la o cafenea micuță din centru.

— Ana, ai făcut bine! Femeile ca tine schimbă lumea puțin câte puțin. Știu că doare acum, dar ai pus o limită clară.

Am zâmbit trist:

— Dar dacă toți mă vor vedea mereu ca pe o problemă?

Irina a râs:

— Atunci lasă-i să vorbească! Tu știi cine ești.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb: Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Voi ce ați face în locul meu?