Umbrele Trecutului: Întâlnirea cu Dragostea Pierdută

— Nu pot să cred… Vlad? am șoptit, cu vocea tremurândă, când bărbatul acela obosit și gârbovit s-a apropiat de mine pe trotuarul plin de frunze ude. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar orașul părea să respire greu sub norii apăsători. M-am oprit brusc, inima bătându-mi nebunește. Îl recunoscusem imediat, deși anii îi săpaseră riduri adânci pe chip și îi albisera tâmplele.

Vlad nu a spus nimic. Ochii lui, cândva plini de lumină și speranță, mă priveau acum goi, ca și cum ar fi căutat ceva ce nu mai putea găsi. Am simțit un nod în gât și m-am întrebat dacă să-l îmbrățișez sau să fug. În jurul nostru, lumea trecea grăbită, neatentă la drama care se desfășura între doi foști iubiți pe o stradă oarecare din București.

— Tu… ce faci aici? am reușit să articulez, încercând să-mi maschez emoția. El a încercat să zâmbească, dar buzele i s-au strâns într-o grimasă tristă. Nu a scos niciun sunet. Doar a dat din cap, încet, ca și cum ar fi vrut să spună „îmi pare rău”.

Mi-am amintit de zilele în care eram împreună. Eu, fata aceea nesigură dintr-un cartier de la marginea orașului, mereu cu ochii în pământ, mereu comparându-mă cu alte fete: cu Oana, cu părul ei lung și zâmbetul perfect; cu Simona, mereu în centrul atenției la petreceri. Vlad fusese primul care mă văzuse cu adevărat. Îmi spunea că sunt frumoasă chiar și atunci când eu nu credeam asta nici măcar o clipă.

— Nu te mai recunosc, Vlad… Ce s-a întâmplat cu noi? am întrebat, fără să-mi dau seama că vocea mi se frânge.

El a oftat adânc. Am văzut cum își strânge pumnii în buzunare, ca și cum ar fi vrut să țină în frâu toate cuvintele nespuse. În jurul nostru, orașul continua să forfotească, dar pentru mine timpul se oprise.

Am simțit din nou acea durere veche, ca o rană care nu se vindecase niciodată. Îmi aminteam cum ne certam din ce în ce mai des spre final. Eu voiam să știu tot timpul unde este, cu cine vorbește. El se retrăgea tot mai mult în tăcere. Mama îmi spunea mereu că nu e bărbat pentru mine: „E prea visător, Irina! Ai nevoie de cineva stabil.” Tata nici nu voia să audă de el — „Nu are serviciu serios! Ce viitor ai tu cu el?”

Dar eu îl iubeam. Sau cel puțin așa credeam atunci. Îmi era teamă să nu-l pierd și tocmai asta l-a făcut să se îndepărteze. Într-o zi, pur și simplu nu s-a mai întors acasă. Mi-a lăsat doar un bilet: „Îmi pare rău. Nu pot.” Atât.

Anii au trecut greu. M-am refugiat în muncă — contabilitate la o firmă mică din Drumul Taberei — și în rutina zilnică. Mama a murit acum doi ani, tata s-a retras la țară la sora mea mai mare, iar eu am rămas singură într-un apartament mic, cu pereți reci și tăceri apăsătoare.

Câteodată mă întrebam dacă Vlad mai trăiește. Dacă s-a căsătorit sau dacă are copii. Dacă mă mai iubește sau dacă m-a uitat complet.

— Irina… a rostit el într-un final, abia auzit, ca o adiere. Vocea lui era schimbată, răgușită de ani și poate de prea multe regrete.

— Da… Sunt eu, am spus încet.

A privit în jos și a început să plângă în tăcere. M-am apropiat instinctiv și i-am atins brațul. Era atât de slab! Am simțit o milă sfâșietoare și o furie mocnită: de ce nu mi-ai spus nimic atâția ani? De ce ai ales să dispari?

— Am fost la spital… mult timp… Nu am putut să te caut… Nu am avut curajul… a spus printre sughițuri.

Am rămas împietrită. Nu știam nimic despre boala lui. Niciodată nu mi-a spus că ar avea probleme grave de sănătate. Poate nici el nu știa atunci.

— De ce nu mi-ai spus? am izbucnit.

— Nu voiam să te trag după mine… Sufereai destul…

M-am simțit vinovată pentru toate reproșurile pe care i le făcusem în minte atâția ani. Pentru toate serile în care l-am urât pentru că m-a abandonat fără explicații.

— Vlad… dacă ai fi știut cât m-a durut…

A ridicat privirea spre mine și pentru o clipă am văzut băiatul acela tânăr care mă făcea să râd la 20 de ani.

— Știu… Și pe mine m-a durut…

Ne-am așezat pe o bancă sub un copac desfrunzit. Mi-a povestit despre anii petrecuți prin spitale, despre singurătatea lui, despre cum a încercat să-și refacă viața dar nu a reușit niciodată să uite.

— Ai pe cineva? m-a întrebat timid.

Am zâmbit trist.

— Nu… N-am mai avut curajul să iubesc pe nimeni după tine.

A oftat adânc și mi-a luat mâna în a lui.

— Poate că unele iubiri nu mor niciodată… Dar nici nu ne lasă să trăim cu adevărat…

Am stat mult timp acolo, fără să mai vorbim. Doar privind oamenii care treceau grăbiți pe lângă noi, fiecare cu povestea lui ascunsă sub haine groase de iarnă.

Când ne-am despărțit, Vlad mi-a zâmbit pentru prima dată sincer după mulți ani.

— Mulțumesc că m-ai ascultat…

Am plecat spre casă cu sufletul greu dar parcă puțin mai împăcat. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet, dar măcar putem încerca să le acceptăm.

M-am întrebat toată noaptea: oare câți dintre noi trăim cu regrete pe care nu le spunem nimănui? Oare cât curaj ne trebuie ca să iertăm — pe ceilalți sau pe noi înșine?