Vacanța care nu a mai venit niciodată – Povestea unei familii sufocate de datorii și neînțelegeri

— Cine a fumat aici? am întrebat cu voce tremurată, abia intrată pe ușă, cu sacoșele de la supermarket tăindu-mi degetele. Mirosul de țigară era atât de puternic încât aproape că mi-a luat respirația. Apartamentul nostru, proaspăt renovat după doi ani de sacrificii și rate la bancă, mirosea acum ca o bodegă ieftină.

— Nu te mai agita, mamă, a zis Vlad, băiatul meu cel mare, fără să ridice ochii din telefon. — A venit un prieten pe la mine, a fumat pe balcon. Ce mare lucru?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era doar despre fumul de țigară. Era despre tot ce se adunase în mine în ultimii ani: oboseala, frustrările, promisiunile nerespectate. Era despre vacanța aceea la mare pe care o tot amânam de trei veri, pentru că mereu apărea ceva mai urgent: o rată la bancă, o reparație la mașină, o problemă la școală cu mezina, Ilinca.

— Tatăl tău unde e? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— A zis că se oprește la bar cu Gabi. Vine mai târziu.

Am lăsat sacoșele jos și m-am prăbușit pe canapea. În mintea mea, vacanța asta era singura rază de speranță. Îmi promisesem că anul acesta, orice ar fi, plecăm toți patru la mare. Să uităm de rate, de certuri, de vecinii gălăgioși și de serviciile noastre obositoare. Dar deja era iulie și nici măcar nu discutasem serios despre plecare.

În seara aceea, când soțul meu, Radu, a intrat pe ușă cu miros de bere și chef de ceartă, am știut că nu va fi ușor.

— Ce ai cu mine? a început el înainte să apuc să spun ceva. — Toată ziua muncesc ca un sclav pentru ratele astea și tu mă iei la rost că am băut o bere cu Gabi?

— Nu e vorba doar de asta! am izbucnit eu. — E vorba că nu mai suntem o familie! Fiecare trage în altă direcție. Vlad aduce prieteni care fumează în casă, Ilinca stă numai pe TikTok, tu vii acasă doar ca să dormi sau să te cerți cu mine…

— Și ce vrei să fac? Să-ți aduc luna de pe cer? Să plecăm în vacanță când abia avem bani de facturi?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu voiam luna de pe cer. Voiau doar câteva zile în care să fim din nou împreună, să râdem, să ne plimbăm pe plajă ca înainte să ne înghită grijile.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ilinca plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— M-a certat doamna dirigintă că nu mi-am făcut tema… Și fetele din clasă râd de mine că nu merg nicăieri în vacanță… Toate pun poze din Grecia sau Bulgaria…

Am luat-o în brațe și am simțit cât de mult am greșit față de copiii mei. Le-am promis o viață mai bună când ne-am mutat aici, dar tot ce le-am oferit au fost griji și promisiuni goale.

În acea seară am încercat să discut din nou cu Radu.

— Radu, trebuie să facem ceva. Nu putem continua așa. Copiii suferă, eu nu mai pot…

— Ce vrei să fac? Să vând apartamentul? Să ne întoarcem la ai mei? Să trăim din chirie?

— Nu știu… Dar nu mai pot trăi doar pentru rate și facturi! Nu mai suntem fericiți!

A tăcut mult timp. Apoi a oftat greu:

— Știi ce? Nici eu nu mai pot… Dar nu știu cum să ies din asta. Parcă suntem prinși într-o capcană.

În următoarele zile am încercat să găsim soluții: să reducem cheltuielile, să facem un mic concediu la bunici la țară, măcar pentru câteva zile. Dar fiecare idee părea sortită eșecului: ba nu aveam bani de benzină, ba Radu nu putea lipsi de la serviciu, ba Vlad refuza să meargă fără prietenii lui.

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am rămas singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în față. M-am uitat la poza noastră din primul an în apartament: toți zâmbeam larg, plini de speranță. Acum zâmbetele dispăruseră, iar între noi crescuse un zid invizibil.

Mi-am dat seama că nu doar banii sau datoriile ne-au distrus visurile, ci lipsa noastră de comunicare și sprijin reciproc. Fiecare dintre noi era prea obosit sau prea rănit ca să mai lupte pentru ceilalți.

Într-o dimineață ploioasă de august, am decis să plec singură la mama mea, la țară. Aveam nevoie să respir alt aer, să mă regăsesc. Când am anunțat familia, nimeni nu a protestat. Poate că toți aveau nevoie de o pauză.

La mama am plâns ca un copil. Ea m-a ascultat fără să mă judece:

— Dragă mea, viața nu e doar despre rate și sacrificii. Dacă nu vă regăsiți ca familie acum, când copiii sunt încă acasă, când o veți face?

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Când m-am întors acasă, am găsit apartamentul curat și liniștit. Radu mă aștepta cu două bilete la teatru:

— Poate ar trebui să încercăm să fim din nou noi doi…

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim familia fericită pe care mi-am imaginat-o cândva. Dar știu că nu vreau să mai trăiesc doar pentru datorii și promisiuni neîmplinite.

Oare câte familii din România trăiesc aceeași poveste ca noi? Oare cât putem sacrifica din noi înainte să ne pierdem cu totul?