Două camere, trei vieți: Povestea unei mame între sacrificiu și limite

— Mami, putem să stăm la tine o perioadă? Vlad vorbea precipitat la telefon, iar vocea lui avea o nuanță pe care nu o mai auzisem de mult: disperarea. — Ne-au dat afară din chirie, cu noul apartament sunt probleme… doar două-trei săptămâni, promit.

Nu am ezitat. Cum să refuz propriul copil? Mai ales că după moartea lui Doru, soțul meu, liniștea casei mă apăsa ca o povară. Aveam două camere, iar singurătatea era uneori mai greu de suportat decât orice altceva.

Au venit a doua zi, cu două valize mari și un sac de plastic plin cu haine. Irina, nora mea, părea obosită și iritată. — Mulțumim, mamă Maria, știm că te deranjăm… — Nu mă deranjați deloc, am spus, încercând să zâmbesc cald. Suntem familie.

Primele zile au trecut ușor. Vlad lucra de acasă, Irina pleca la serviciu devreme și se întorcea târziu. Eu găteam, făceam curat, încercam să nu deranjez. Dar apartamentul meu mic părea din ce în ce mai strâmt. Bucătăria devenise câmp de bătălie pentru spațiul din frigider. Baia era mereu ocupată când aveam nevoie urgentă. Și peste toate, discuțiile lor în șoaptă noaptea târziu mă țineau trează.

Într-o seară, am auzit ușa de la baie trântindu-se. — Nu mai suport! a izbucnit Irina. — Vlad, nu pot trăi așa! Nici măcar nu avem loc să ne punem lucrurile! — O să găsim ceva curând, i-a răspuns el încet. — Mama ne ajută cât poate… — Da, dar nu e viață! Nici pentru ea, nici pentru noi!

M-am retras în camera mea cu inima grea. Îmi doream să-i ajut, dar simțeam că devin o povară pentru ei. În dimineața următoare am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. — Îmi pare rău, mamă Maria… Nu vreau să vă stric liniștea. — Nu e vina ta, draga mea. Știu că e greu pentru toți.

Au trecut două săptămâni. Apoi trei. Apoi o lună. Apartamentul devenise un labirint de cutii și haine aruncate peste tot. Vlad era tot mai nervos, Irina tot mai retrasă. Eu încercam să fiu invizibilă, dar nu reușeam.

Într-o seară de vineri, când am ajuns acasă de la piață cu plasele grele, am găsit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei: — Nu mai pot aici… E prea mic, nu avem intimitate… Da, știu că Maria încearcă să ne ajute… Dar simt că explodez!

Am lăsat plasele jos și am intrat în bucătărie. — Irina, dacă vrei să vorbim deschis… — Nu e nimic, mamă Maria! a spus ea repede, ștergându-și ochii. — Doar… mi-e dor de acasă.

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem lăsându-i să vină aici. Dacă nu cumva dragostea mea de mamă îi sufoca acum.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Am plecat la mama pentru câteva zile. Trebuie să mă liniștesc. Irina.”

Vlad era în camera lui, cu ochii roșii de nesomn. — Mamă… ce facem? Nu mai rezistăm așa. Am încercat totul cu apartamentul nou, dar proprietarul s-a răzgândit din nou.

— Vlad, poate ar trebui să vă gândiți la altceva… Poate o garsonieră temporar? Sau să mergeți la părinții Irinei?

— Nu vreau să te las singură! a spus el brusc.

— Dar nici nu vreau să văd cum vă distrugeți relația aici, între patru pereți care ne sufocă pe toți.

A urmat o tăcere apăsătoare. În zilele următoare Vlad a început să caute chirii mai ieftine prin cartiere mărginașe. Irina s-a întors după o săptămână, dar ceva se schimbase între ei: vorbeau puțin și evitau să stea împreună în aceeași cameră.

Într-o seară ploioasă de aprilie au venit amândoi la mine în bucătărie. — Mamă Maria… ne pare rău că te-am pus în situația asta. Am găsit o garsonieră mică în Rahova. Nu e ce ne-am dorit, dar avem nevoie de spațiul nostru.

Am simțit un nod în gât și lacrimi în ochi. — Vreau doar să fiți fericiți. Să nu vă pierdeți unul pe altul din cauza unui apartament prea mic.

Au plecat după încă două zile. Casa a redevenit liniștită și goală. Dar liniștea asta avea acum gustul amar al singurătății și al întrebării dacă am făcut bine sau rău.

Mă uit la pozele cu Vlad mic și mă întreb: Oare cât trebuie să te sacrifici pentru copilul tău? Unde e limita între iubire și pierderea propriei vieți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?