Fără pătuț, fără scutece: Întoarcerea acasă care mi-a schimbat viața

— Unde e pătuțul? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam fetița în brațe, încă înfășată în păturica roz de la spital. Vlad s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și a ridicat din umeri, evitând să mă privească direct.

— Nu am apucat să-l montez… Am vrut, dar… a început el, dar vocea i s-a stins printre suspinele copilului care începea să plângă tot mai tare.

Mirosul de lapte praf și de cafea rece plutea în aer. În sufragerie, cutiile cu scutece erau goale, iar pe masa din bucătărie se adunaseră farfurii nespălate. Am simțit cum mă cuprinde un val de furie și neputință. Nu așa trebuia să fie. Îmi imaginam că voi veni acasă într-un cuib cald, pregătit pentru minunea noastră. În schimb, totul părea să se destrame chiar sub ochii mei.

— Vlad, ai avut trei zile! am izbucnit. Trei zile să pui la punct măcar strictul necesar! Cum ai putut să lași totul baltă?

El s-a prăbușit pe canapea, cu capul în mâini.

— Nu știu… Nu m-am descurcat. Mama ta a venit ieri și a zis că nu fac nimic bine. Am încercat să găsesc instrucțiunile pentru pătuț, dar nu le-am mai găsit. Și apoi… nu știu, parcă totul s-a prăbușit peste mine.

M-am uitat la el și pentru o clipă am văzut băiatul speriat care era când l-am cunoscut. Dar acum eram amândoi adulți, părinți, și nu mai aveam voie să cedăm.

— Trebuie să facem ceva, Vlad. Nu putem începe viața noastră de familie așa, i-am spus încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Fetița plângea tot mai tare. Am căutat un scutec prin toate dulapurile și sertarele, dar nu am găsit niciunul. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu avem scutece! Ce fac?

Ea a oftat la telefon:

— Ți-am zis să-l pui pe Vlad să cumpere din timp! Acum ce vrei să fac? Să vin eu la ora asta?

Am închis telefonul fără să-i răspund. M-am simțit abandonată de toți. Vlad s-a ridicat încet și a zis:

— Mă duc acum la farmacie. Stai liniștită.

A ieșit pe ușă fără să mă privească. Am rămas singură cu fetița care plângea neîncetat. Am început să plâng și eu, încet la început, apoi tot mai tare. M-am așezat pe podea, cu spatele lipit de perete, și am simțit cum toate visele mele despre maternitate se năruie.

Când Vlad s-a întors, avea ochii umflați și mâinile tremurânde. A pus pachetul de scutece pe masă și a venit lângă mine.

— Îmi pare rău, Irina. Chiar îmi pare rău… Nu știu ce se întâmplă cu mine.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut aceeași teamă care mă măcina și pe mine: teama că nu suntem suficient de buni pentru copilul nostru.

— Nici eu nu știu dacă pot, Vlad… Dar trebuie să încercăm împreună. Nu avem altă cale.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Fetița s-a liniștit abia spre dimineață. Am stat amândoi pe canapea, ținând-o între noi ca pe o comoară fragilă. Am vorbit în șoaptă despre toate lucrurile care ne speriau: lipsa banilor, certurile dintre noi, presiunea părinților noștri care aveau mereu ceva de comentat.

— Știi ce mi-e cel mai frică? a spus Vlad după o vreme. Că nu o să fiu niciodată tatăl de care are nevoie.

L-am luat de mână și i-am spus:

— Nici eu nu știu dacă voi fi mama perfectă. Dar cred că dragostea noastră pentru ea e suficient de mare ca să ne învețe tot ce trebuie.

A doua zi dimineață, mama a venit cu o pungă plină de mâncare gătită și cu un ton critic:

— V-am zis eu că nu sunteți pregătiți! Cum să nu aveți scutece? Cum să nu fie pătuțul montat?

Am simțit cum mă înroșesc de rușine și furie.

— Mamă, te rog… Avem nevoie de ajutor, nu de reproșuri!

Ea s-a uitat la mine surprinsă și pentru prima dată am văzut-o ezitând.

— Bine… Hai să vedem ce putem face împreună.

În următoarele ore am montat pătuțul cu toții — eu, Vlad și mama — fiecare cu nervii întinși la maximum. S-au spart două șuruburi, Vlad aproape că a aruncat instrucțiunile pe geam, iar mama a început să plângă când a văzut cât de mică e fetița în pătuțul cel nou.

Seara, când casa s-a liniștit și fetița dormea în sfârșit în pătuțul ei, m-am uitat la Vlad și la mama mea și am simțit un val de recunoștință ciudată pentru haosul prin care trecuserăm împreună.

Viața nu e niciodată ca în poze sau ca în povești. E murdară, grea și uneori nedreaptă. Dar poate tocmai asta ne face mai puternici — faptul că reușim să trecem peste toate împreună.

Mă întreb: oare câte familii trec prin același haos tăcut? Oare câți dintre noi au curajul să spună „nu pot” și totuși să meargă mai departe?