Între Speranță și Neînțelegere: Povestea Mea Despre Cum Am Încercat Să-mi Salvez Fiica și Familia Ei

— Tata, nu mai știm ce să facem… Ne-au deconectat gazul. Irina plângea la telefon, iar vocea ei tremurată mi-a strâns inima ca într-o menghină. Era februarie, gerul mușca din București, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în piept. Lidia, soția mea, mă privea cu ochii mari, încercând să citească pe buzele mele veștile pe care nu voiam să le rostesc.

— O să venim mâine la voi, am spus scurt, fără să mă consult cu Lidia. Știam că nu puteam lăsa lucrurile așa. Irina era singura noastră fiică, iar Cătălin, ginerele nostru, părea mereu un om bun, dar… nu știu, parcă niciodată nu reușea să țină lucrurile sub control.

În drum spre ei, Lidia a tăcut. Știam că e supărată. — Nu putem să-i salvăm mereu, mi-a spus la un moment dat. — Trebuie să-i lăsăm să se descurce singuri. Dar eu nu puteam. Nu după ce am văzut-o pe Irina crescând cu atâta grijă, nu după ce am muncit o viață întreagă pentru ca ea să nu ducă lipsă de nimic.

Când am ajuns la apartamentul lor din Drumul Taberei, ne-a întâmpinat un frig tăios și o liniște apăsătoare. Irina stătea înfofolită într-o pătură groasă, iar Cătălin încerca să încălzească niște apă pe o plită electrică veche.

— Vă rog să nu vă supărați… Nu am vrut să ajungem aici, a spus Cătălin cu voce joasă. — Dar după ce am rămas fără serviciu și Irina cu salariul redus… totul s-a prăbușit.

Lidia a oftat adânc și s-a dus direct la Irina, strângând-o în brațe. Eu m-am uitat la Cătălin și am simțit un val de furie amestecată cu milă. — De ce nu ne-ați spus mai devreme? De ce ați lăsat lucrurile să ajungă atât de rău?

Irina a izbucnit în plâns. — Ne-a fost rușine, tata… Nu voiam să vă dezamăgim.

Am scos din portofel toți banii pe care îi aveam la mine și i-am pus pe masă. — Mâine mergem la bancă și rezolvăm cu facturile. Dar trebuie să-mi promiteți că de acum înainte ne spuneți totul la timp!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Lidia mi-a spus în șoaptă: — Dacă îi ajutăm mereu, n-o să învețe niciodată să se descurce singuri. Dar cum poți sta deoparte când copilul tău suferă?

Lunile au trecut și problemele lor nu s-au terminat. Cătălin a găsit un job part-time la o firmă de curierat, dar banii abia ajungeau pentru strictul necesar. Irina lucra de acasă pentru o firmă de traduceri, dar comenzile erau rare. Noi continuam să-i ajutăm: ba cu bani pentru întreținere, ba cu pachete cu mâncare.

La un moment dat, Lidia a început să se certe cu mine tot mai des.

— Nu vezi că neglijezi totul pentru ei? Nici nu mai ieșim la plimbare, nici nu mai mergem la teatru… Tot timpul tău e pentru Irina și Cătălin!

— Sunt copiii noștri! Ce vrei să fac?

— Să-i lași să crească! Să-i lași să cadă și să se ridice singuri!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Între dragostea pentru copil și datoria față de soție… unde era echilibrul? Într-o seară, când am dus din nou pachetul cu mâncare, l-am găsit pe Cătălin nervos.

— Domnule Mihai, vă mulțumim pentru tot ce faceți… Dar simt că nu mai sunt bărbat în casa asta. Orice problemă avem, dumneavoastră veniți și rezolvați. Irina vorbește mai mult cu dumneavoastră decât cu mine…

M-am blocat. Nu mă gândisem niciodată că ajutorul meu ar putea fi o povară.

— Nu vreau să vă simțiți așa… Eu doar încercam să vă ajut…

— Știu… Dar poate ar trebui să ne lăsați să greșim și noi.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Lidia m-a privit lung când am intrat pe ușă.

— Ți-au spus și ție ce-ți spun eu de luni de zile?

Am dat din cap încet.

— Poate că ai dreptate…

În următoarele săptămâni am încercat să mă retrag ușor. A fost greu. Mâinile mă mâncau să sun, să întreb dacă au nevoie de ceva. Dar m-am abținut. Am început să ies din nou cu Lidia la plimbare prin parc, am mers la film, am redescoperit liniștea casei noastre.

Irina m-a sunat după două luni.

— Tata… știu că ți-a fost greu să stai deoparte. Dar am reușit! Am găsit un job mai bun și Cătălin a fost promovat. Suntem bine acum.

Am simțit lacrimi fierbinți pe obraz. — Sunt mândru de voi…

În seara aceea am stat mult timp pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă: Oare cât de mult trebuie să te implici în viața copiilor tăi? Unde e limita dintre dragoste și sufocare? Poate cineva vreodată să găsească echilibrul perfect?