Nu-ți face griji pentru copii, suntem aici să te ajutăm – doar întinde mâna

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-l adorm pe cel mic, iar ceilalți doi copii alergau prin sufragerie ca niște tornade. Vlad, soțul meu, s-a uitat la mine cu ochii obosiți, încercând să găsească o soluție acolo unde nu mai era nimic de spus.

— Hai, Ana, rezistăm noi și de data asta. Mama vine peste o oră, ne ajută ea cu masa și cu copiii. Doar să mai ai puțină răbdare.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu voiam să plâng, nu voiam să par slabă, dar totul mă copleșea. Nu plănuisem niciodată să avem trei copii. După ce l-am născut pe Matei, cel de-al doilea băiat al nostru, eram sigură că familia noastră era completă. Dar viața are un mod ironic de a-ți arăta că nu poți controla totul. Când am aflat că sunt însărcinată din nou, am simțit că pământul mi se surpă sub picioare.

Mama lui Vlad, doamna Mariana, a fost prima care a aflat vestea. A venit la noi cu o pungă de portocale și cu un zâmbet larg pe față.

— Să vezi ce bucurie o să fie în casă! Trei copii e o binecuvântare! a spus ea, fără să observe că eu abia mă țineam pe picioare.

Dar bucuria ei s-a transformat repede în critici mascate sub forma grijii.

— Ana, nu-i dai destulă supă lui Radu. Și Matei iar a răcit, sigur nu l-ai îmbrăcat bine. Lasă-mă pe mine să fac ordine, tu ocupă-te de copii.

Încercam să nu răspund, să nu mă cert cu ea. Aveam nevoie de ajutorul ei, chiar dacă fiecare vizită era ca o inspecție. Vlad era prins la muncă până târziu și tot greul cădea pe umerii mei. Maternitatea nu era așa cum mi-o imaginasem: nu era doar despre zâmbete de bebeluș și miros de lapte cald, ci despre nopți nedormite, certuri mărunte și sentimentul constant că nu sunt suficient de bună.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Ana, știu că e greu. Dar mama chiar vrea să ajute. Poate ar trebui să-i spui ce te deranjează.

— Și ce să-i spun? Că mă simt inutilă în propria mea casă? Că fiecare gest al ei mă face să mă simt ca o mamă proastă?

Vlad a oftat și m-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am plâns fără să mă opresc.

A doua zi dimineață, Mariana a venit mai devreme decât de obicei. M-a găsit în bucătărie, încercând să fac clătite cu Radu agățat de piciorul meu și Matei plângând după jucăria stricată.

— Ana, lasă-mă pe mine! Tu du-te și odihnește-te puțin!

Am simțit că explodez.

— Nu vreau să mă odihnesc! Vreau doar să mă lași să fiu mamă pentru copiii mei!

Mariana s-a oprit din mișcări și m-a privit lung.

— Ana… eu doar încerc să te ajut. Știu că e greu… Am trecut și eu prin asta. Dar dacă nu vrei ajutorul meu…

— Ba da! Vreau ajutorul tău! Dar vreau să simt că sunt și eu capabilă! Să nu mă simt ca o musafiră în propria casă!

A fost pentru prima dată când am vorbit deschis cu ea. S-a așezat la masă și mi-a povestit cum, după ce l-a născut pe Vlad, a stat singură cu el luni întregi pentru că soțul ei lucra în străinătate. Cum plângea noaptea de frică și oboseală. Cum ar fi dat orice să aibă pe cineva lângă ea.

— Poate exagerez uneori… Dar mi-e teamă pentru voi. Și pentru copii. Nu vreau să treceți prin ce am trecut eu.

Am început să plângem amândouă. Pentru prima dată am simțit că suntem de aceeași parte a baricadei.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Am început să împărțim sarcinile: ea gătea uneori, eu făceam ordine sau ieșeam cu copiii în parc. Vlad a început să vină mai devreme acasă când putea. Am învățat să cer ajutor fără rușine și să accept că nu trebuie să fiu perfectă.

Dar încă sunt zile când mă simt copleșită. Când mă uit la mine în oglindă și văd doar cearcăne și păr nepieptănat. Când mă întreb dacă voi mai fi vreodată Ana cea veselă și plină de viață dinainte de copii.

Poate că maternitatea e despre sacrificiu, dar cred că e și despre curajul de a spune „nu pot singură”.

Mă întreb: câte dintre noi avem curajul să cerem ajutor înainte să ne prăbușim? Sau trebuie mereu să demonstrăm că suntem invincibile?