Sub același acoperiș: Povara grijilor și speranța unei mame

— Arianna, nu mai ai decât două felii de pâine? Ce le dai copiilor mâine dimineață?

Vocea mamei mele răsuna ca o sentință în bucătăria mică, luminată doar de becul galben care tremura la fiecare rafală de vânt. Mâinile îmi tremurau pe cuțitul cu care încercam să întind untul pe ultima felie. Lacrimile mi se amestecau cu sudoarea de pe frunte. Nu voiam să mă vadă așa, dar nu mai puteam ascunde adevărul: nu mai aveam bani nici pentru lapte.

— Mami, o să mă descurc, am zis încet, fără să o privesc în ochi. Copiii dormeau deja, îmbrățișați unii de alții sub aceeași pătură subțire. Nu voiam să-i trezesc cu discuțiile noastre.

Victoria, mama mea, s-a așezat lângă mine la masă. A oftat adânc, așa cum făcea mereu când era pe cale să spună ceva ce știa că mă va durea.

— Arianna, nu vreau să te cert, dar nu pot să nu mă întreb: de ce ai făcut atâția copii dacă nu poți să le asiguri un trai decent? Eu am crescut doar doi și tot mi-a fost greu…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am vrut să-i spun că fiecare copil al meu e o bucurie, că nu regret nicio secundă că i-am adus pe lume. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Nu e vina lor că lumea e așa cum e… am șoptit. Și nici a mea.

Mama a tăcut. Știam că mă iubește, dar grijile ei se transformau mereu în reproșuri. De când m-a părăsit soțul meu, Radu, viața a devenit o luptă continuă. El trimitea bani când și când, dar niciodată suficient. Eu lucram la supermarket pe salariul minim, iar după opt ore de stat în picioare, veneam acasă să gătesc, să spăl și să ajut la teme.

Într-o zi, fiica mea cea mare, Ioana, a venit acasă cu ochii roșii.

— Mami, colega mea are ghiozdan nou. Eu pot să primesc unul?

Am simțit cum mă strânge stomacul. Ghiozdanul ei era rupt la fermoar de două luni. Am mințit-o că luna viitoare vom avea bani. Dar știam că nu e sigur.

Seara aceea am petrecut-o făcând calcule pe hârtie: chirie, curent, mâncare, rechizite… Totul depășea cu mult salariul meu. Am încercat să vând câteva haine vechi pe internet, dar nimeni nu părea interesat.

Mama venea des să ne ajute cu mâncare sau haine pentru copii. Dar fiecare vizită era însoțită de aceleași întrebări:

— De ce nu te muți la mine? De ce nu lași copiii la mine și nu pleci la muncă în Germania cu verișoara ta?

Nu puteam. Nu voiam să-mi las copiii. Ei erau tot ce aveam.

Într-o duminică dimineață, când ploua torențial și acoperișul picura peste patul lui Vlad, băiatul meu cel mic, am cedat nervos.

— Nu mai pot! am strigat către tavanul care se cojea. Nu mai pot!

Copiii s-au speriat și au început să plângă. I-am strâns la piept și am plâns împreună. În acea clipă am simțit că sunt cea mai rea mamă din lume.

Seara, mama a venit cu o pungă de cartofi și câteva ouă.

— Arianna, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! Copiii ăștia au nevoie de stabilitate!

Am izbucnit:

— Și ce vrei să fac? Să-i dau la stat? Să-i las singuri? Să plec și să-i cresc prin telefon?

Mama a tăcut din nou. Apoi mi-a pus mâna pe umăr:

— Nu vreau să te judec… Dar mi-e frică pentru tine. Mi-e frică pentru ei.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile ca mine din România — mame singure care se zbat între facturi și visele copiilor lor. M-am gândit la cât de ușor judecăm fără să știm povestea din spatele ușilor închise.

A doua zi am decis să cer ajutor la primărie pentru un supliment social. Am stat la coadă trei ore cu Vlad în brațe. O doamnă mi-a spus sec:

— Mai bine vă găsiți un bărbat care să vă ajute…

Am plecat rușinată și furioasă. Dar nu m-am dat bătută. Am început să caut joburi suplimentare online — curățenie, babysitting, orice.

Seara, când copiii dormeau, mama a venit din nou.

— Arianna… știu că nu vrei să renunți. Și nici eu nu vreau să te văd suferind. Hai să găsim împreună o soluție…

Am plâns în brațele ei ca atunci când eram copil. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură.

Acum încă mă lupt cu grijile zilnice, dar știu că dragostea pentru copiii mei e mai puternică decât orice lipsuri materiale. Și totuși, uneori mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unei mame într-o lume care judecă atât de ușor? Voi ce ați face în locul meu?