Trei suflete, o singură inimă: Povestea unei nopți care ne-a schimbat viața

— Nu cred că mai rezist, Vlad! Simt că nu mai pot! vocea Ioanei răsuna în întunericul mașinii, spart doar de lumina intermitentă a farurilor pe drumul spre spitalul județean din Ploiești. Mâinile îi tremurau pe burtica rotundă, iar eu încercam să-mi ascund panica sub masca unui calm fals.

— Mai e puțin, iubito. Ține-te de mine, te rog! O să fie bine, îi spuneam, dar în mintea mea se derulau toate scenariile posibile. Era aproape miezul nopții, iar ninsoarea făcea drumul și mai greu. În spate, scaunul gol al lui Radu, băiețelul nostru de cinci ani, mă făcea să mă gândesc la cât de mult se va schimba viața noastră.

Când am ajuns la spital, asistenta ne-a întâmpinat cu o privire obosită:

— Domnule, lăsați mașina acolo! Haideți repede cu soția!

Ioana a fost preluată imediat. Am rămas singur pe holul rece, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. M-am așezat pe o bancă veche, încercând să-mi adun gândurile. Telefonul mi-a vibrat în buzunar: „Mama”. Am răspuns șoptit:

— Mamă, suntem la spital. Cred că vine copilul…

— Doamne-ajută! Să mă suni imediat ce știi ceva!

Am închis ochii și am încercat să-mi imaginez cum va fi să-l țin pe al doilea copil în brațe. Dar universul avea alte planuri pentru noi.

După aproape două ore de așteptare chinuitoare, o doctoriță tânără a ieșit grăbită din sala de nașteri:

— Domnul Vlad Popescu?

— Da! Ce s-a întâmplat? E bine soția?

— Stați jos…

Inima mi-a căzut în stomac. Am simțit că nu mai pot respira.

— Soția dumneavoastră e bine… dar avem o surpriză. Nu e unul… sunt trei copii! Tripleti!

Am rămas cu gura căscată. Am crezut că e o glumă proastă.

— Cum adică? Nu se poate! La ecograf nu s-a văzut nimic…

— Se mai întâmplă, domnule. Sarcina a fost atipică. Vă rog să vă pregătiți… veți avea nevoie de mult curaj.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Trei copii? Cum vom reuși? Salariul meu de profesor abia ne ajungea pentru patru persoane. Ioana era educatoare la grădiniță, dar urma să stea acasă cel puțin doi ani. Radu abia se obișnuise cu ideea că va avea un frățior sau o surioară…

Când am intrat la Ioana, era palidă și zâmbea forțat.

— Vlad… ai auzit? Sunt trei…

M-am aplecat și i-am sărutat fruntea udă de transpirație.

— O să fie bine. O să ne descurcăm noi cumva.

Dar în sufletul meu era furtună. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat pe holuri, am vorbit cu asistentele, am sunat-o pe mama care a început să plângă la telefon:

— Cum adică trei? Vai de capul vostru…

A doua zi dimineață, când i-am văzut pe cei trei bebeluși în incubatoare — două fetițe și un băiețel — am simțit un amestec de dragoste copleșitoare și frică paralizantă. Cum îi vom crește? Unde vor dormi? Cu ce bani vom cumpăra atâtea scutece?

Primele zile au fost un haos total. Ioana era epuizată, iar eu alergam între casă și spital ca un nebun. Radu plângea acasă:

— Tati, tu nu mai stai cu mine deloc! De ce nu vii acasă?

Încercam să-i explic:

— Tati trebuie să aibă grijă și de mami și de bebeluși… Dar tu ești băiatul meu mare și am nevoie de tine!

El se uita la mine cu ochii lui mari și triști:

— Nu vreau frați! Vreau să fim ca înainte!

În fiecare seară mă prăbușeam pe canapea și mă uitam la tavan. Facturile se adunau pe masă. Mama venea zilnic cu ciorbă și plângea în timp ce îi schimba scutecele unei fetițe:

— Nici nu știu cum o să vă descurcați…

Ioana era tot mai tăcută. Într-o seară a izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Simt că mă sufoc! Toată lumea are așteptări de la mine… Copiii plâng non-stop, Radu e gelos, tu ești mereu obosit… Unde e viața noastră?

Am încercat s-o iau în brațe, dar m-a respins.

— Nu vreau să mă atingi! Nu vezi că nu mai sunt femeia de care te-ai îndrăgostit? Sunt doar o mamă obosită și urâtă!

Atunci am realizat cât de mult ne schimbase această veste neașteptată. Nu eram pregătiți nici financiar, nici emoțional pentru trei copii odată. Prietenii ne evitau — „Sunteți prea ocupați acum”, „Nu vrem să vă deranjăm”. Până și familia părea copleșită.

Într-o zi, după ce am primit salariul și am văzut cât rămâne după plata ratelor și a facturilor, m-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am plâns ca un copil. Ioana m-a găsit acolo și s-a așezat lângă mine.

— Vlad… hai să nu renunțăm. Sunt ai noștri. O să găsim o cale.

Am început să cerem ajutor: la primărie pentru alocații suplimentare, la biserică pentru haine și lapte praf, la rude pentru orice fel de sprijin. Unii ne-au ajutat, alții doar au dat din umeri.

Au trecut luni grele, cu certuri, împăcări și nopți nedormite. Dar încet-încet am început să ne adaptăm. Radu s-a atașat de surioarele lui și le citea povești înainte de culcare. Ioana a început să zâmbească din nou când le vedea râzând pe toți patru împreună.

Acum, după aproape un an, încă nu știu dacă suntem puternici sau doar disperați să supraviețuim. Dar când îi văd pe toți cinci dormind liniștiți lângă mine, simt că viața ne-a dat cel mai greu dar — dar și cel mai frumos.

Oare câți dintre noi ar putea face față unei astfel de provocări? Ce ai face dacă ai primi peste noapte o responsabilitate uriașă pentru care nu te-ai pregătit niciodată?