„Anii trec neobservați: Ecourile tăcute ale unui cuib gol”

Elena stătea liniștită în sufragerie, lumina slabă a lămpii aruncând umbre lungi pe podea. Casa era tăcută, cu excepția scârțâitului ocazional și gemetelor lemnului bătrân așezându-se pentru noapte. În aceste momente de liniște, Elena simțea cel mai acut greutatea anilor.

Fiul ei cel mare, Nicolae, plecase în Europa imediat după facultate, plin de visuri și sete de aventură. Promisese să păstreze legătura, să vină acasă de sărbători, dar pe măsură ce anii treceau, vizitele deveneau tot mai rare, reducându-se la nimic mai mult decât felicitări în timpul Crăciunului și actualizări scurte, impersonale. Elena prețuia fiecare carte poștală, fiecare bucată din el care se întorcea acasă, chiar dacă el nu o făcea.

Ioana, copilul ei de mijloc, se mutase pe Coasta de Vest. Viața ei era un vârtej de avansări în carieră și angajamente sociale. Suna ocazional, vocea ei mereu grăbită, mereu pe punctul de a spune la revedere. Elena încerca să țină pasul cu detaliile vieții Ioanei, dar acestea îi scăpau printre degete ca nisipul, lăsând-o să se simtă mai deconectată cu fiecare apel.

George, cel mai mic, se stabilise într-un oraș la doar câteva ore distanță, dar vizitele lui erau rare. Munca, spunea el, era agitată. Elena înțelegea – până la urmă, își crescuse copiii să fie independenți, să-și urmeze visurile. Dar învățându-i să zboare, nu se pregătise pentru tăcerea pe care o vor lăsa în urmă.

În această seară, în timp ce vântul de iarnă urla afară, Elena scoase o cutie veche de pantofi plină cu suveniruri. Fotografii, scrisori, desenele copilărești ale lui Nicolae, primul carnet de note al Ioanei, poezia stângace de adolescent a lui George. Le răspândi pe masa de cafea, degetele ei urmărind marginile hârtiei, ochii ei rămânând pe fețele care îi zâmbeau înapoi.

Ea ridică o scrisoare pe care Nicolae o scrisese în primul său an în străinătate. Scrisul lui, odinioară atât de familiar, acum părea străin, buclele și trăsăturile unui străin. „Mamă, am văzut Alpii astăzi,” scrisese el. „Mi-aș dori să-i vezi și tu cu mine. Mi-e dor de voi toți.” Ochii Elenei se umplură de lacrimi. Și ei îi era dor de el, mai mult decât probabil știa el.

Ceasul bătu, aducând-o pe Elena înapoi din reverie. Își șterse ochii și începu să pună amintirile la loc, fiecare fotografie, fiecare scrisoare, un șoaptă a unei vieți care odinioară umpluse aceste camere cu râsete și dragoste. Casa părea acum mai rece, mai goală.

Pe măsură ce urca scările spre dormitor, Elena se opri la fiecare dintre camerele vechi ale copiilor săi. Camera lui Nicolae încă avea postere pe pereți, o imagine înghețată a anilor săi de adolescență. Camera Ioanei era impecabilă, aproape neatinsă, ca și cum ar fi așteptat să se întoarcă. Camera lui George era încărcată, cărți vechi și gadgeturi îngrămădite pe birou.

Elena închise ușile cu blândețe și continuă spre camera ei. Patul era rece când se strecură sub coperți, tăcerea casei așezându-se în jurul ei ca o pătură grea. Își închise ochii, ecourile trecutului fiind un cântec de leagăn amar-dulce, adormind-o într-un somn neliniștit.