„Apropiindu-mă de 70 de ani, mă simt complet singură, deși am o fiică: Soțul ei i-a interzis să mă sune”

Pe măsură ce mă apropii de vârsta de 70 de ani, mă simt mai singură ca niciodată. Deși am o fiică, mă simt complet izolată. Soțul ei i-a interzis să mă sune, iar acum sunt lăsată să reflectez asupra alegerilor care m-au adus aici. Sper că, împărtășindu-mi povestea, alte mame vor putea evita să facă aceleași greșeli pe care le-am făcut eu.

Relația mea cu soțul meu nu a fost niciodată ideală. Ne-am căsătorit tineri, iar uniunea noastră a fost mai mult din necesitate decât din dragoste. Am avut-o pe fiica noastră, Ana, la scurt timp după ce ne-am căsătorit. Soțul meu a fost mereu distant, mai concentrat pe cariera lui decât pe familia noastră. Am încercat să compensez absența lui fiind excesiv de implicată în viața Anei. Voiam să fiu mama perfectă, dar în acest proces am devenit sufocantă.

Ana a crescut simțindu-se sufocată de atenția mea constantă. Voiam să o protejez de lume, dar în acest fel i-am suprimat independența. A plecat la facultate și a cunoscut un bărbat pe nume Andrei. S-au îndrăgostit repede și s-au căsătorit imediat după absolvire. Eram fericită pentru ea, dar simțeam și un fior de gelozie. Începea o viață nouă, iar eu eram lăsată în urmă.

Andrei nu m-a plăcut niciodată. Credea că sunt prea controlatoare și băgăcioasă. El considera că Ana avea nevoie să se distanțeze de mine pentru a crește ca individ. În timp, a convins-o să limiteze contactul nostru. La început, erau doar mai puține apeluri telefonice și vizite. Dar în cele din urmă, i-a interzis să mă sune complet.

Am încercat să iau legătura cu Ana, dar apelurile mele au rămas fără răspuns. Scrisorile mele au fost returnate nedeschise. Mă simțeam ca și cum aș fi pierdut mințile. Cum putea propria mea fiică să mă abandoneze? Îl învinovățeam pe Andrei pentru că a întors-o împotriva mea, dar în adâncul sufletului știam că acțiunile mele au îndepărtat-o.

Pe măsură ce anii au trecut, singurătatea mea a crescut. Soțul meu a murit acum câțiva ani și fără Ana în viața mea, mă simțeam complet pierdută. Îmi petreceam zilele într-o casă goală, înconjurată de amintiri ale unei familii care nu mai exista. Sănătatea mea a început să se deterioreze și mi-a fost din ce în ce mai greu să am grijă de mine.

Am încercat să iau legătura cu vechi prieteni, dar majoritatea aveau propriile familii și vieți de care să se ocupe. Nu puteau înțelege adâncimea singurătății mele. Am încercat să mă alătur unor cluburi sociale și să fac voluntariat, dar nimic nu umplea golul lăsat de absența Anei.

Acum, pe măsură ce se apropie ziua mea de naștere de 70 de ani, sunt plină de regrete. Aș vrea să-i fi dat Anei mai mult spațiu pentru a crește și a lua propriile decizii. Aș vrea să fi fost mai puțin controlatoare și mai susținătoare. Dar acum este prea târziu pentru dorințe.

Sper că împărtășindu-mi povestea, alte mame vor putea învăța din greșelile mele. Este important să le oferiți copiilor voștri libertatea de a deveni propriile lor persoane. Iubiți-i necondiționat, dar nu-i sufocați cu așteptările și temerile voastre.

Cât despre mine, nu știu ce îmi rezervă viitorul. Sănătatea mea continuă să se deterioreze și singurătatea este aproape insuportabilă. Dar dacă povestea mea poate ajuta chiar și o singură mamă să evite aceeași soartă, atunci poate că va fi meritat.