„Când Asistenta Mi-a Înmânat Bebelușul, Mi S-a Strâns Stomacul”: Am Realizat Că Nu Era Fiica Mea

Ziua începuse cu atâta bucurie. După nouă luni lungi, Elena și Bogdan urmau să-și cunoască în sfârșit fiica, Ana. Nașterea fusese intensă, iar Elena, epuizată dar exaltată, abia își putea stăpâni emoțiile în timp ce aștepta ca asistenta să-i aducă nou-născutul din salon.

Când asistenta a intrat în sfârșit în cameră, purta un mic pachet înfășurat. „Iat-o,” a zâmbit ea, înmânând bebelușul Elenei. Dar când Elena a luat bebelușul în brațe, un val de greață a cuprins-o. Ceva nu era în regulă. Bebelușul, deși frumos, nu arăta așa cum și-ar fi imaginat Elena că va arăta fiica ei. Năsucul mic, forma urechilor — nimic nu părea familiar pentru inima Elenei.

Bogdan, văzând confuzia pe fața Elenei, a încercat să o liniștească. „Probabil e doar oboseala, draga mea. E perfectă,” a spus el, mângâind ușor capul bebelușului.

Dar Elena nu putea scăpa de acel sentiment. „Trebuie să verific ceva,” a murmurat ea, mai mult pentru ea însăși decât pentru Bogdan. Cu mâinile tremurânde, a început să desfacă bebelușul din pătura de spital. Asistenta, care se pregătea să plece, s-a întors brusc.

„Ce faci? Avem o coadă aici și întârzii pe toată lumea,” a spus ea, cu o notă de iritare în voce.

Elena a ignorat-o și a continuat. Pe măsură ce ultima pliu a păturii cădea, a văzut-o — o mică pată de naștere pe brațul stâng al bebelușului. Un detaliu mic, dar unul care i-a confirmat temerile. Acesta nu era Ana. Memorase fiecare centimetru din imaginile ecografice ale Anei și nu exista nicio astfel de pată.

„Acesta nu este copilul meu,” a spus Elena, cu vocea tremurândă în timp ce se uita la Bogdan, care stătea înghețat, cu confuzia întipărită pe față.

Asistenta, acum alarmată, a făcut un pas înainte. „Lasă-mă să verific,” a spus ea, luând bebelușul din brațele Elenei. A ieșit grăbită din cameră, tonul ei anterior iritat fiind înlocuit de îngrijorare.

Minutele s-au transformat în eternitate în timp ce Elena și Bogdan așteptau. Când asistenta s-a întors în sfârșit, era însoțită de un doctor și o altă asistentă, care ținea un alt bebeluș — acesta fără pată de naștere.

„Îmi pare foarte rău,” a început doctorul, cu fața gravă. „A fost o încurcătură la salon. Aceasta este fiica voastră, Ana.”

Ușurarea a cuprins-o pe Elena când a luat-o pe Ana în brațe. Dar ușurarea a fost de scurtă durată. „Ce se întâmplă cu celălalt bebeluș, cel pe care l-am ținut prima dată?” a întrebat ea, privindu-l pe doctor.

Camera a căzut într-o tăcere apăsătoare. Doctorul a schimbat o privire cu asistenta înainte de a se întoarce către Elena și Bogdan. „Mi-e teamă că a fost o greșeală teribilă. Celălalt bebeluș, Nora, trebuia să fie cu mama ei în camera alăturată. Dar mama ei… ea a decedat la scurt timp după naștere din cauza unor complicații.”

Bucuria de a o ține pe Ana în brațe a fost copleșită de o tristețe profundă. Elena și-a strâns fiica mai aproape, lacrimile curgându-i pe față în timp ce se gândea la Nora, bebelușul pe care îl ținuse prima dată, acum fără mamă. Eroarea spitalului le-a împletit viețile pentru scurt timp într-un mod atât de sfâșietor.

Când au părăsit spitalul câteva zile mai târziu, Elena și Bogdan nu puteau scutura tristețea care se instalase peste ceea ce ar fi trebuit să fie o ocazie pur fericită. Se gândeau adesea la Nora, sperând că undeva, cumva, va găsi dragoste și grijă în această lume care o întâmpinase cu atâta haos și pierdere.