„Câștig 4500 de lei pe lună, 3000 de lei merg la fiica mea cea mică, Ana, 500 de lei la cea mare, Maria. Recent, am observat ceva”

Locuind într-un apartament mic și înghesuit la periferia unui oraș aglomerat, mă găsesc adesea reflectând asupra alegerilor care m-au adus aici. Mă numesc Alina și acum douăzeci de ani m-am mutat dintr-un oraș liniștit din Moldova la București, sperând să găsesc oportunități de muncă mai bune și să le ofer un viitor mai bun fiicelor mele, Ana și Maria.

Pe atunci, George, soțul meu, a promis că ne va urma odată ce își va rezolva treburile. Dar pe măsură ce anii au trecut, a devenit clar că nu avea nicio intenție să ni se alăture. Găsise confort în singurătatea și hobby-urile sale, lăsându-mă pe mine să duc greul responsabilităților financiare.

Lucrând ca vânzătoare într-un magazin alimentar, câștig aproximativ 4500 de lei pe lună. Nu e mult, dar reușesc să mă descurc. Ana, cea mai mică, are 22 de ani și este în ultimul an de facultate. Este inteligentă și ambițioasă, studiind pentru a deveni asistent social. În fiecare lună îi trimit 3000 de lei pentru a o ajuta cu taxele și cheltuielile de trai. Maria, cea mare, are 26 de ani și lucrează part-time la o bibliotecă locală, încercând să se afirme ca scriitoare. Îi trimit 500 de lei lunar pentru a o ajuta cât pot.

Recent, am observat ceva neliniștitor. În ciuda eforturilor și sacrificiilor mele, pare să existe o distanță tot mai mare între mine și fiicele mele. Ana, copleșită de studii, rareori mă sună, iar când o face, conversațiile noastre sunt scurte și distrase. Maria, pe de altă parte, pare să se confrunte cu mai multe dificultăți decât recunoaște. Vocea ei poartă adesea un ton de oboseală și evită întrebările despre viața ei personală.

Luna trecută am decis să o vizitez pe Maria neanunțată. Am crezut că poate o voi înveseli și vom avea ocazia să ne reconectăm. Când am ajuns la apartamentul ei, am fost șocată. Era după-amiază târziu, dar ea era încă în pijamale, camera era un haos, cu hârtii și cărți împrăștiate peste tot. Părea mai slabă decât o țineam minte, ochii ei lipsiți de strălucirea obișnuită.

Am vorbit și mi-a mărturisit că nu a reușit să-și plătească chiria în ultimele două luni. Cei 500 de lei pe care îi trimiteam nu erau suficienți și era prea mândră să ceară mai mult. Lacrimile i-au umplut ochii când a recunoscut că se simte ca un eșec, incapabilă să se întrețină complet.

Simțind un amestec de durere și vinovăție, i-am promis că voi găsi o modalitate de a trimite mai mulți bani, deși nu știam cum voi reuși. Vizita s-a încheiat într-o notă sumbră și pe măsură ce plecam, nu puteam să nu simt un profund sentiment de eșec. Nu doar că nu am reușit să ofer suficient, dar nici nu am observat semnele dificultăților Mariei mai devreme.

Călătoria cu trenul înapoi a fost una liniștită, plină de reflecții. Mi-am dat seama că deși am fost prezentă fizic pentru fiicele mele, poate nu am fost atât de disponibilă emoțional pe cât aveau nevoie. Și acum, cu George trăind doar pentru el însuși, greutatea viitorului fiicelor noastre se simte mai apăsătoare ca niciodată pe umerii mei.

În timp ce scriu aceste rânduri, încă încerc să găsesc o soluție. Legătura dintre noi pare fragilă, tensionată de ani de dificultăți financiare și dureri nespuse. Mă tem că în ciuda celor mai bune eforturi ale mele, distanța ar putea continua să crească, lăsându-ne ca niște străini legați doar de amintirile unui trecut mai fericit.