„Fratele Meu a Încetat să Mai Vorbească cu Mine După ce Părinții Ne-au Cumpărat o Casă”

Cristian și cu mine am fost întotdeauna apropiați. Crescând, el era protectorul meu, confidentul meu și cel mai bun prieten al meu. Împărtășeam totul, de la secrete la vise, iar legătura noastră era ceva ce prețuiam profund. Părinții noștri remarcau adesea cât de neobișnuit era ca frații să se înțeleagă atât de bine, mai ales având în vedere diferența de cinci ani dintre noi. Dar Cristian și cu mine eram inseparabili.

Lucrurile au început să se schimbe când am absolvit facultatea. Am muncit din greu pentru a obține diploma, iar părinții noștri erau incredibil de mândri de mine. Au decis să-mi răsplătească eforturile cumpărându-mi o casă. Era o casă modestă cu două dormitoare într-un cartier liniștit, dar pentru mine era perfectă. Eram în culmea fericirii și abia așteptam să împărtășesc vestea cu Cristian.

Când i-am spus, mă așteptam să fie fericit pentru mine. În schimb, fața i s-a întunecat și a murmurat un „felicitări” fără entuziasm înainte de a schimba rapid subiectul. Am fost surprinsă de reacția lui, dar nu am insistat. Am crezut că are nevoie de timp pentru a procesa vestea.

Pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni, comportamentul lui Cristian a devenit din ce în ce mai distant. A încetat să mai sune și să trimită mesaje la fel de des, iar când vorbeam, conversațiile noastre erau tensionate și stânjenitoare. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Am fost întotdeauna atât de apropiați, iar acum părea că există un zid invizibil între noi.

Într-o seară, am decis să-l confrunt în legătură cu asta. L-am invitat la cină la noua mea casă, sperând că petrecerea timpului împreună va ajuta la repararea a ceea ce se rupsese între noi. Pe măsură ce ne-am așezat la masă, mi-am adunat curajul să-l întreb ce îl deranjează.

„Cristian, ce se întâmplă? Ai fost atât de distant în ultima vreme. Am făcut ceva care te-a supărat?” am întrebat, cu vocea tremurând de emoție.

S-a uitat la mine un moment lung înainte de a vorbi în cele din urmă. „Nu e vorba de tine, Ana. E doar… e greu pentru mine să te văd primind ceva ce mi-am dorit mereu. Am muncit atât de mult să economisesc pentru o casă, iar apoi mama și tata ți-o oferă pe tavă. Simt că nu apreciază eforturile mele.”

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Nu aveam idee că se simțea așa. „Cristian, nu aveam idee că te simți astfel. Dacă aș fi știut, aș fi vorbit cu mama și tata despre asta. Poate am fi găsit o soluție împreună.”

A clătinat din cap, cu ochii plini de frustrare și durere. „Nu e atât de simplu, Ana. Nu e vorba doar despre casă. E vorba despre sentimentul că sunt mereu în umbra ta. Orice aș face, pare că nu e niciodată suficient.”

Am întins mâna spre el, dar s-a retras. „Cristian, te rog să nu mă îndepărtezi. Putem trece prin asta împreună.”

Dar era prea târziu. Daunele fuseseră făcute, iar legătura noastră odată indestructibilă era acum fracturată dincolo de reparare. Cristian a plecat în acea noapte fără să mai spună un cuvânt și nu am mai vorbit de atunci.

Îmi este dor de fratele meu în fiecare zi. Casa care odată îmi aducea atâta bucurie acum pare un memento constant al ceea ce am pierdut. Părinții noștri au încercat să medieze între noi, dar Cristian rămâne distant și necomunicativ.

Uneori mă întreb dacă lucrurile vor reveni vreodată la cum erau înainte. Dar în adâncul sufletului meu știu că relația noastră poate nu se va vindeca niciodată complet. Durerea pierderii prieteniei fratelui meu este ceva ce voi purta cu mine pentru tot restul vieții mele.