„Mă Simt Vinovată Față de Nora și Fiul Meu. Vreau Să Cer Iertare, Dar Nu Știu Cum”: Spune o Soacră

Elena stătea la masa din bucătărie, privind la ceașca de cafea neatinsă din fața ei. Casa era ciudat de liniștită, un contrast puternic cu casa plină de viață pe care și-o imaginase întotdeauna. Întotdeauna visase la o casă plină de râsetele nepoților, dar acum, acel vis părea mai îndepărtat ca niciodată.

Elena avea un singur fiu, Andrei. El era mândria și bucuria ei, lumina ochilor ei. Când Andrei s-a căsătorit cu Ana, Elena era în culmea fericirii. Ana era o femeie dulce și cu suflet bun, iar Elena era încântată să o primească în familie. Dar pe măsură ce anii treceau, dorința Elenei de a avea nepoți devenea din ce în ce mai puternică.

„Doar mi-am dorit să am nepoți,” șopti Elena pentru ea însăși, cu vocea tremurândă. „Este atât de greșit?”

Elena a fost întotdeauna vocală despre dorința ei de a avea nepoți. Lăsa aluzii la reuniunile de familie, făcea comentarii despre cât de minunat ar fi să aibă micuți care să alerge prin casă și chiar îi întreba direct pe Andrei și Ana când plănuiesc să înceapă o familie. La început, Andrei și Ana râdeau de aceste comentarii, dar pe măsură ce timpul trecea, comentariile Elenei deveneau mai frecvente și mai insistente.

„Nu am vrut să-i presez,” spuse Elena, cu lacrimi în ochi. „Doar am vrut să fiu bunică.”

Într-o seară, Elena i-a invitat pe Andrei și Ana la cină. În timp ce stăteau la masă, Elena a adus din nou în discuție subiectul nepoților. De data aceasta, însă, Ana nu a mai râs. În schimb, și-a coborât privirea spre farfurie, cu fața palidă.

„Mamă, am discutat despre asta,” spuse Andrei, cu vocea tensionată. „Nu suntem încă pregătiți pentru copii.”

„Dar de ce nu?” ceru Elena. „Amândoi sunteți în treizeci de ani. E timpul să începeți o familie.”

Ana ridică privirea, cu ochii plini de lacrimi. „Nu e atât de simplu, Elena,” spuse ea încet. „Am încercat, dar nu se întâmplă.”

Inima Elenei se prăbuși. Nu avea idee că Andrei și Ana se chinuiau să conceapă. Simți un val de vinovăție, dar în loc să ofere confort, continuă să insiste.

„Ați fost la doctor?” întrebă ea. „Există tratamente, știți. Nu puteți renunța pur și simplu.”

Andrei se ridică brusc, scaunul scârțâind pe podea. „E destul, mamă,” spuse el, cu vocea tremurândă de furie. „Nu ai idee prin ce trecem.”

Ana se ridică și ea, cu fața înroșită. „Avem nevoie de spațiu, Elena,” spuse ea, cu vocea tremurândă. „Te rog, dă-ne puțin timp.”

Andrei și Ana au plecat din casă în acea noapte, și Elena nu i-a mai văzut de atunci. A încercat să-i sune, să le trimită mesaje și chiar să se ducă la casa lor, dar nu i-au deschis ușa. Simțea un sentiment profund de vinovăție și regret, dar nu știa cum să repare lucrurile.

„Doar am vrut să fiu bunică,” spuse Elena, cu vocea abia auzită. „Dar acum, mi-am pierdut fiul și nora.”

Elena știa că trebuie să-și ceară iertare, dar nu știa de unde să înceapă. Întotdeauna fusese o femeie mândră, și să admită că a greșit era dificil pentru ea. Dar îi iubea pe Andrei și Ana, și nu putea suporta gândul de a-i pierde pentru totdeauna.

„Trebuie să cer iertare,” spuse Elena, cu vocea plină de determinare. „Dar nu știu cum.”

Elena ridică telefonul și formă din nou numărul lui Andrei. În timp ce telefonul suna, se ruga ca el să răspundă. Știa că va dura timp să vindece rănile pe care le-a cauzat, dar era dispusă să facă orice pentru a repara lucrurile.

Telefonul trecu pe mesageria vocală, și Elena lăsă un mesaj, cu vocea înecată de emoție. „Andrei, sunt mama. Îmi pare atât de rău pentru tot. Te rog, sună-mă înapoi. Te iubesc.”

Elena închise telefonul și se așeză înapoi pe scaun, cu lacrimile curgându-i pe față. Nu știa dacă Andrei o va ierta vreodată, dar știa că trebuie să continue să încerce. Trebuia să repare lucrurile, indiferent cât de mult timp ar fi durat.