„Mama Insistă Să Îi Fac Curat în Casă Zilnic, Dar Am Propria Mea Familie de Îngrijit”

Nu mi-am imaginat niciodată că la 32 de ani voi fi încă prinsă în cerințele mamei mele. După șase ani de căsnicie și cu trei copii mici de îngrijit, credeam că voi putea să mă concentrez pe propria mea familie. Dar mama are alte planuri.

În fiecare dimineață, ca un ceas, telefonul sună. Este mama, cu vocea deja plină de frustrare. „De ce nu ai venit încă? Casa e un dezastru!” exclamă ea. Încerc să îi explic că am propria gospodărie de gestionat, dar nu vrea să audă.

Cel mai mic copil al meu, Ana, are doar doi ani și nu este încă la grădiniță. Zilele mele sunt pline de schimbat scutece, pregătit mese și încercarea de a ține pasul cu energia nesfârșită a unui copil mic. Ceilalți doi copii ai mei, Andrei și Maria, sunt la școala primară, dar au nevoie de ajutor la teme și activități extracurriculare. Soțul meu lucrează ore lungi, așa că majoritatea responsabilităților casnice cad pe umerii mei.

Cu toate acestea, mama se așteaptă să las totul și să mă ocup de nevoile ei. Locuiește singură în casa în care am crescut și, deși înțeleg că poate se simte singură, cerințele ei sunt nerezonabile. Insistă să îi fac curat în casă zilnic, să îi fac cumpărăturile și chiar să îi gătesc.

Când încerc să stabilesc limite, devine emoțională. Plânge la telefon, acuzându-mă că o abandonez. „Nu îți mai pasă de mine,” suspină ea. „Te gândești doar la tine.” Cuvintele ei mă rănesc adânc, umplându-mă de vinovăție. Dar ce se întâmplă cu propria mea familie? Nu merită și ei atenția mea?

Presiunea constantă își pune amprenta asupra mea. Sunt epuizată, atât fizic cât și emoțional. Soțul meu încearcă să ajute unde poate, dar nu înțelege pe deplin cerințele mamei mele. Sugerează să angajăm o menajeră pentru ea, dar mama refuză. „Nu vreau un străin în casa mea,” spune ea. „Te vreau pe tine.”

Am încercat să vorbesc cu ea despre găsirea altor modalități de a rămâne conectate. Am sugerat vizite săptămânale sau apeluri video, dar respinge aceste idei. „Nu e același lucru,” insistă ea. „Am nevoie de tine aici cu mine.”

Situația a ajuns la un punct critic săptămâna trecută. Întârziam să îi iau pe Andrei și Maria de la școală pentru că petrecusem dimineața făcând curat în casa mamei mele. Când am ajuns în sfârșit, erau ultimii copii care așteptau, cu fețele pline de îngrijorare. În acea noapte, când i-am pus la culcare, Andrei m-a întrebat de ce sunt mereu la casa bunicii. Întrebarea lui mi-a frânt inima.

Am realizat atunci că ceva trebuia să se schimbe. Dar cum? Mama nu vrea să asculte rațiunea și vinovăția de a nu fi acolo pentru ea este copleșitoare. Totuși, nu pot continua să-mi neglijez propria familie.

Am început să merg la un terapeut pentru a mă ajuta să navighez această situație dificilă. Mi-a sugerat să stabilesc limite mai ferme și să le respect, indiferent cât de mult protestează mama mea. Este mai ușor de spus decât de făcut.

Ieri i-am spus mamei că nu voi mai putea veni zilnic. Reacția ei a fost așa cum mă așteptam—lacrimi și acuzații. „Mă abandonezi,” a plâns ea. „Cum poți face asta propriei tale mame?”

Nu am un răspuns pentru ea. Tot ce știu este că încerc să fac ceea ce este mai bine pentru familia mea și pentru mine. Dar vinovăția persistă, un companion constant.

În timp ce scriu acest lucru, sunt plină de incertitudine cu privire la viitor. Va înțelege vreodată mama mea? Va accepta vreodată că am propria mea viață de trăit? Sau voi fi mereu sfâșiată între responsabilitățile mele ca fiică și ca mamă?

Deocamdată, tot ce pot face este să iau lucrurile zi cu zi și să sper că într-o zi lucrurile se vor îmbunătăți.