„Nora Mea Laudă Dulcețurile Mele de Casă, Dar Le Dăruiește: Nu Înțeleg Ce Fac Greșit”

Cei trei fii ai mei, acum adulți, s-au mutat și și-au întemeiat propriile familii. După divorț, grădina mea a devenit sanctuarul meu. Acolo găsesc liniște și scop, mai ales în lunile de vară când mă pot dedica cultivării fructelor și preparării dulcețurilor de casă. Aceste dulcețuri nu sunt doar un hobby; ele sunt o muncă din dragoste, o modalitate de a rămâne conectată cu familia mea, în ciuda distanței fizice.

În fiecare vară, petrec nenumărate ore în grădină, îngrijind pomii fructiferi și tufele de fructe de pădure. Procesul de preparare a dulcețurilor este meticulos și consumator de timp, dar îmi aduce o bucurie imensă. Aleg cu grijă cele mai coapte fructe, le spăl bine și le fierb până obțin consistența perfectă. Fiecare borcan este sigilat cu dragoste și un sentiment de împlinire.

Când fiii mei vin în vizită, mă asigur întotdeauna să le dau câteva borcane cu dulcețurile mele de casă. Au crescut cu aceste arome și îmi place să cred că fiecare linguriță le aduce amintiri plăcute din copilărie. Nora mea, Andreea, a fost întotdeauna deosebit de entuziasmată de dulcețurile mele. Le laudă cu generozitate, spunându-mi cât de mult îi plac și cum îi amintesc de rețetele bunicii ei.

Cu toate acestea, recent am observat ceva care m-a lăsat confuză și neapreciată. Andreea a început să dăruiască borcanele cu dulceață pe care le fac pentru ea prietenilor și vecinilor ei. La început, am crezut că este un gest frumos, o modalitate prin care să împartă ceva ce iubește cu alții. Dar pe măsură ce timpul a trecut, a început să mă deranjeze. De ce ar da ceva ce pretinde că prețuiește atât de mult?

Am decis să vorbesc cu ea despre asta în timpul uneia dintre vizitele ei. Am abordat subiectul cu blândețe, fără să par confruntațională. „Andreea,” i-am spus, „am observat că ai început să dăruiesti dulcețurile pe care le fac pentru tine. Este ceva în neregulă cu ele? Nu îți plac atât de mult pe cât spui?”

Andreea părea surprinsă și puțin luată prin surprindere. „Oh nu, mamă,” a răspuns rapid. „Îmi plac foarte mult dulcețurile tale! Sunt minunate. Doar că prietenii și vecinii mei mereu întreabă despre ele când le văd la noi acasă. Sunt atât de impresionați de abilitățile tale încât m-am gândit că ar fi frumos să împart.”

Cuvintele ei au fost amabile, dar nu au alinat durerea din inima mea. Nu puteam scutura sentimentul că eforturile mele erau luate de-a gata. Prepararea acestor dulcețuri nu este doar despre produsul final; este despre timpul, efortul și dragostea care intră în fiecare borcan. Când Andreea le dăruiește atât de ușor, simt că ignoră toate acestea.

Am încercat să-i explic acest lucru, dar nu părea să înțeleagă. „Îmi pare rău dacă te-am supărat,” a spus ea. „Am crezut doar că te-ar face fericită faptul că atât de mulți oameni apreciază munca ta.”

Dar nu despre asta este vorba. Nu contează câți oameni se bucură de dulcețurile mele; este vorba despre a mă simți apreciată de propria mea familie. Am vrut ca Andreea să prețuiască aceste borcane la fel de mult ca mine, să le vadă ca pe un simbol al legăturii noastre și al dragostei mele pentru ea și fiul meu.

Pe măsură ce zilele de vară au trecut, m-am simțit tot mai puțin entuziasmată să fac dulcețuri. Bucuria pe care o simțeam odată în grădina mea a fost umbrită de un sentiment de dezamăgire. Relația mea cu Andreea a devenit tensionată și nu am putut să nu simt o distanță tot mai mare între noi.

În cele din urmă, am încetat complet să mai fac dulcețuri. Borcanele care odinioară umpleau cămara mea acum stau goale, adunând praf. Grădina mea încă prosperă, dar nu mai are aceeași magie pentru mine. Legătura pe care o căutam prin dulcețurile mele de casă s-a pierdut, lăsându-mă să mă simt mai singură ca niciodată.