„Nu Mi-am Imaginat Niciodată Că Fiul Meu Se Va Schimba Atât de Mult. Nora Mea Mă Tratează Ca pe o Străină”: Nici Măcar Nu Pot Întreba Cum Sunt

Trecuseră șapte ani de când fiul Mariei, Andrei, s-a căsătorit cu Ioana. La început, totul părea perfect. Andrei, care fusese întotdeauna un fiu blând și atent, s-a îndrăgostit profund de Ioana, o femeie fermecătoare și aparent binevoitoare. Maria își amintea strălucirea din ochii lui Andrei în ziua nunții și cât de plină de speranță fusese în legătură cu viitorul lor împreună.

Cu toate acestea, pe măsură ce anii au trecut, Maria a observat o schimbare în relația lor, în special în modul în care Ioana o trata. Totul a început subtil—apeluri pierdute care nu erau niciodată returnate, invitații care se pierdeau pe drum, sărbători în care Andrei și Ioana erau mereu prea ocupați pentru a vizita. Maria a încercat să rămână pozitivă, atribuind schimbarea vieților ocupate ale cuplului. Andrei devenise un arhitect de succes, iar Ioana urca pe scara corporatistă într-o firmă de marketing prestigioasă.

Eforturile Mariei de a menține o relație cu ei au devenit din ce în ce mai unilaterale. Ea conducea cele două ore până la casa lor modernă din oraș, de obicei neanunțată pentru că apelurile ei rămâneau fără răspuns. Fiecare vizită o lăsa mai descurajată. Ioana o întâmpina cu un zâmbet forțat, apoi găsea rapid o scuză pentru a dispărea, adesea invocând o urgență de muncă. Andrei, care obișnuia să vorbească ore întregi cu Maria, acum părea distras, răspunsurile lui erau scurte și atenția lui era în altă parte.

Casa era imaculată, un contrast izbitor față de casa caldă și primitoare în care crescuse Andrei. Maria încerca să aducă căldură cu ea, coacând prăjiturile preferate ale lui Andrei sau aducând albume foto de familie, sperând să declanșeze o conversație despre vremurile trecute. Dar aceste eforturi erau întâmpinate cu indiferență politică din partea Ioanei și, dureros, și din partea lui Andrei.

Într-un decembrie deosebit de rece, Maria a decis să mai încerce o dată. A sosit cu un brad de Crăciun, sperând să-i surprindă și poate să aprindă spiritul sărbătorilor. Dar când a sunat la ușă, încărcată cu daruri și un brad, nu Andrei a fost cel care a răspuns, ci Ioana. Expresia ei nu era una de bun venit, ci de iritare.

„Serios, Maria? Avem deja un brad,” a spus Ioana, arătând spre un brad elegant și designer în colț, luminile sale perfect simetrice și lipsit de ornamentele făcute manual pe care Maria le prețuise.

„Doar m-am gândit…” vocea Mariei s-a stins, bucuria sezonului diminuându-se în ochii ei.

Ioana a oftat, nerăbdarea ei fiind abia ascunsă. „Uite, Maria, Andrei e foarte ocupat. Și sincer, e cam obositor să trebuiască să facem față acestor vizite surpriză. Poate data viitoare să suni? De fapt, trimite un mesaj. E mai bine.”

Cuvintele au durut, iar ușa s-a închis înainte ca Maria să poată răspunde. Stând acolo, pe veranda rece din față, realizarea a lovit-o puternic. Fiul ei se schimbase sau poate că nu se schimbase deloc și situația doar dezvăluise adevăruri prea dureroase pentru a fi recunoscute. Drumul spre casă a fost o ceață, luminile festive ale orașului batjocorind-o cu veselia lor.

Maria nu a încetat niciodată să-și iubească fiul, dar a acceptat că locul ei în viața lui nu mai era ce fusese odată. Apelurile au devenit mai rare și vizitele s-au oprit complet. Ea continua să trimită felicitări pentru zilele de naștere și sărbători, fiecare fiind un testament tăcut al iubirii neclintite a unei mame, neîntoarse dar neabătute.