„Soacra Mea Are Propriile Idei Despre Cât de Mult Ar Trebui să Merg cu Copiii”

Era o dimineață răcoroasă de toamnă când am decis în sfârșit că astăzi va fi ziua în care vom face acea plimbare mult așteptată până la parcul local. Soțul meu, Andrei, lucrase ore suplimentare în ultima vreme, iar eu jonglam cu copiii, treburile casnice și jobul meu part-time. Ideea unei plimbări liniștite părea un vis îndepărtat. Dar astăzi eram hotărâtă.

Am îmbrăcat copiii—Emma, care are cinci ani, și Matei, care tocmai a împlinit trei ani—și am împachetat o mică geantă cu gustări și apă. Parcul era la aproximativ 30 de minute de mers pe jos de casa noastră și am considerat că ar fi o modalitate bună de a lua aer proaspăt și de a lăsa copiii să-și consume energia.

Când am ieșit din casă, am simțit un sentiment de realizare. În sfârșit făceam asta. Copiii erau entuziasmați, vorbind despre locul de joacă și rațele din iaz. Nici nu am ajuns la jumătatea străzii când telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la soacra mea, Maria.

„Ieșiți cu copiii la plimbare?” a întrebat ea.

„Da, mergem la parc,” i-am răspuns, încercând să păstrez un ton ușor.

„Nu crezi că e prea frig pentru ei? Și e destul de lung drumul pentru cei mici,” a textat ea aproape imediat.

Am oftat. Maria fusese întotdeauna prea preocupată de cum gestionam copiii. Avea propriile ei idei despre tot—de la ce ar trebui să mănânce până la cât timp ar trebui să petreacă în fața ecranelor. Dar astăzi eram hotărâtă să nu las comentariile ei să ne strice ieșirea.

„Vom fi bine. Sunt îmbrăcați călduros,” am tastat și am pus telefonul pe silențios.

Am continuat plimbarea și pentru o vreme totul a fost perfect. Frunzele trosneau sub picioarele noastre și copiii râdeau încercând să prindă frunzele care cădeau. Eram aproape de parc când Emma s-a împiedicat de o crăpătură din trotuar și și-a zgâriat genunchiul. A început să plângă, iar Matei, văzându-și sora supărată, a început și el să plângă.

M-am aplecat să-i consolez, simțindu-mi propria frustrare crescând. Chiar atunci, telefonul meu a vibrat din nou. Era Maria.

„Sper că nu îi forțezi prea tare,” scria mesajul ei.

Am tras adânc aer în piept și am ignorat mesajul. I-am curățat genunchiul Emmei cu un șervețel din geantă și le-am dat amândurora o gustare pentru a-i calma. Eram atât de aproape de parc; nu voiam să ne întoarcem acum.

Am ajuns în sfârșit la parc, dar până atunci copiii erau obosiți și morocănoși. Emma a refuzat să se joace pe locul de joacă, iar Matei voia doar să fie purtat în brațe. M-am așezat pe o bancă, simțindu-mă învinsă. Nu așa îmi imaginasem ziua noastră.

După câteva minute, am decis că era timpul să ne întoarcem acasă. Drumul înapoi a fost și mai dificil. Emma se plângea că o doare genunchiul, iar Matei continua să ceară să fie purtat. Brațele mele dureau de la ținutul lui în brațe și răbdarea mea era pe sfârșite.

Când am ajuns în sfârșit acasă, mă simțeam epuizată și descurajată. Copiii erau morocănoși și obosiți, iar eu mai aveam încă cina de pregătit. În timp ce îi pregăteam pentru seară, telefonul meu a vibrat din nou.

„Ți-am spus că e prea mult pentru ei,” scria mesajul Mariei.

Nu aveam energie să răspund. În schimb, am pus telefonul deoparte și m-am concentrat pe a trece peste restul zilei. Plimbarea care trebuia să fie o ieșire plăcută se transformase într-o încercare stresantă, iar criticile constante ale Mariei doar au înrăutățit situația.

În acea noapte, în timp ce stăteam în pat, nu puteam să nu mă simt ca și cum aș fi eșuat. Poate că Maria avea dreptate; poate că nu știam ce era mai bine pentru copiii mei. Dar adânc în sufletul meu știam că făceam tot ce puteam. Mâine va fi o altă zi, o altă șansă de a încerca din nou.