„Socrul se mută cu noi pentru 5 luni: Apartamentul nostru cu trei camere pare tot mai mic în fiecare zi”

Era o dimineață rece de octombrie când Gheorghe a sosit la ușa noastră cu trei valize mari și un set de tacâmuri de golf. „Doar pentru câteva luni,” spusese el la telefon. „Până se termină renovările la cabană.” Radu nu a putut să-i spună nu. La urma urmei, Gheorghe era toată familia pe care o mai avea.

Apartamentul nostru cu trei camere din oraș părea întotdeauna suficient pentru mine, Radu și fiica noastră de patru ani, Elena. Dar cu sosirea lui Gheorghe, pereții păreau să se apropie mai mult în fiecare zi. Primele zile au fost un dans stânjenitor de politețe. Gheorghe a încercat să se adapteze la rutinele noastre, iar noi am încercat să-i facem pe plac. Totuși, nu a durat mult până când micile iritări au început să apară.

Gheorghe era un militar pensionat, obișnuit să trăiască singur și să aibă lucrurile într-un anumit fel. Se trezea la 5 dimineața, zăngănind oale în bucătărie în timp ce își pregătea micul dejun, fără să-i pese de faptul că Radu și cu mine ne luptam să dormim după nopți târzii petrecute încercând să recuperăm la muncă. Programul de somn al Elenei a fost perturbat, iar iritabilitatea ei pe timpul zilei a crescut. Radu a încercat să vorbească cu tatăl său despre a păstra liniștea, dar Gheorghe doar a dat din umeri, spunând: „Obiceiurile vechi mor greu.”

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, tensiunea a început să se arate. Gheorghe adesea critica modul în care o creșteam pe Elena sau cum ne gestionam finanțele. „Pe vremea mea, făceam lucrurile diferit,” spunea el, cu o notă de dispreț în voce. Încercările mele de a crea un mediu de acasă pașnic se loveau de rezistență. Fiecare masă se simțea ca un câmp de luptă, fiecare conversație ca un câmp minat.

Radu și cu mine am început să ne certăm mai mult. Stresul șomajului și faptul că jobul meu cu jumătate de normă nu acoperea facturile erau suficient de rele fără presiunea constantă a prezenței lui Gheorghe. Căsnicia noastră, odată solidă în ciuda încercărilor, a început să se crăpeze. Problemele de încredere au reapărut, iar conversațiile despre viitorul nostru erau pline de incertitudine.

Într-o seară, în timp ce o culcam pe Elena, ea a șoptit: „Mami, când se întoarce bunicul acasă?” Întrebarea ei inocentă mi-a frânt inima. I-am sărutat fruntea și i-am șoptit înapoi: „Curând, iubito, curând.”

Dar lucrurile au ajuns la un punct culminant într-o noapte rece de februarie. Gheorghe ieșise cu câțiva vechi camarazi militari și s-a întors acasă târziu, beat și agresiv. A început o ceartă cu Radu despre cum își conduce viața și își gestionează familia. Voci ridicate, cuvinte dure au fost schimbate, și pentru prima dată, Radu i-a spus tatălui său că trebuie să plece.

A doua zi dimineața, Gheorghe și-a făcut bagajele. Nu au fost la revedere; doar un salut scurt și o ușă închisă. Radu și cu mine am încercat să adunăm cioburile, dar paguba fusese făcută. Lunile următoare au fost liniștite, prea liniștite. Conversațiile erau scurte, atingerile rare, iar zâmbetele forțate. Pe măsură ce primăvara se transforma în vară, Radu și cu mine am realizat că unele distanțe sunt prea mari pentru a fi închise.

Șederea de cinci luni a lui Gheorghe trebuia să fie temporară, dar cicatricile pe care le-a lăsat au fost permanente. Apartamentul nostru cu trei camere părea mai gol ca niciodată, un memento dureros al ceea ce fusese și ce nu mai putea fi.