„Soțul Meu a Decis ca Bunica Lui să Se Mute la Noi: Când Am Protestat, și-a Făcut Bagajele și a Spus că Divorțăm”

Când Ionuț a adus pentru prima dată în discuție ideea ca bunica lui, Elena, să se mute la noi, am fost luată prin surprindere. Tocmai ne stabilisem în noua noastră casă dintr-un cartier liniștit din București și viața începea să se simtă stabilă. Cei doi copii ai noștri, Andrei și Victoria, se adaptau bine la noua școală, iar eu tocmai începusem un nou loc de muncă pe care îl iubeam. Gândul de a adăuga încă o persoană în gospodăria noastră, mai ales pe cineva cu probleme grave de sănătate, era copleșitor.

„Elena are nevoie de noi,” a spus Ionuț într-o seară după cină. „Nu mai poate trăi singură.”

Îi înțelegeam îngrijorarea. Elena fusese diagnosticată cu o tulburare neurologică degenerativă care îi provoca pierderi periodice de memorie. Uneori pleca de acasă și uita cum să se întoarcă. Alteori halucina sau scotea sunete ciudate și de neînțeles. Era sfâșietor să o vedem așa, dar nu eram sigură că aducerea ei în casa noastră era soluția potrivită.

„Ionuț, avem doi copii mici,” am argumentat. „Cum se presupune că vom avea grijă de ei și de bunica ta în același timp? Amândoi lucrăm cu normă întreagă.”

„Ne vom descurca,” a insistat el. „Putem angaja o asistentă care să ne ajute pe timpul zilei.”

În ciuda asigurărilor lui, nu puteam scăpa de sentimentul că aceasta era o idee proastă. Viețile noastre erau deja atât de agitate, iar adăugarea comportamentului imprevizibil al Elenei părea o rețetă pentru dezastru.

Câteva săptămâni mai târziu, Ionuț a adus-o pe Elena pentru o vizită de weekend ca să vedem cum ar decurge lucrurile. A fost un dezastru de la început. Elena a plecat de două ori și a trebuit să căutăm prin cartier ca să o găsim. De asemenea, a avut mai multe episoade în care a scos sunete ciudate care i-au speriat pe Andrei și Victoria.

„Mami, de ce se comportă bunica Elena atât de ciudat?” m-a întrebat Victoria într-o seară când o băgam în pat.

„Este bolnavă, draga mea,” i-am explicat. „Nu poate să se controleze.”

„Dar e înfricoșător,” a adăugat Andrei din patul lui.

„Știu,” am spus, încercând să-i consolez pe amândoi. „Dar vom găsi o soluție.”

După acel weekend, eram mai convinsă ca niciodată că mutarea Elenei la noi nu era decizia corectă. M-am așezat cu Ionuț și i-am spus cum mă simt.

„Nu pot face asta,” am spus. „Este prea mult pentru mine, pentru copii. Trebuie să găsim o altă soluție.”

Fața lui Ionuț s-a întunecat. „Dacă nu poți susține familia mea, atunci poate că nu ar trebui să fim împreună.”

Eram uluită. „Vrei să spui că vrei un divorț?”

„Dacă asta este necesar,” a răspuns el rece.

A doua zi, Ionuț și-a făcut bagajele și a plecat. S-a mutat cu Elena și a depus actele pentru divorț la scurt timp după aceea. Copiii erau devastați, iar eu am rămas să adun bucățile vieților noastre distruse.

În lunile care au urmat, m-am străduit să echilibrez munca, creșterea copiilor și gestionarea consecințelor emoționale ale separării noastre. Eu și Ionuț abia vorbeam, cu excepția conversațiilor necesare despre copii. El era consumat de îngrijirea Elenei, iar eu am rămas să navighez prin viața ca părinte singur.

Privind înapoi, încă cred că aducerea Elenei în casa noastră ar fi fost o greșeală. Dar pierderea lui Ionuț și destrămarea familiei noastre a fost un preț pe care nu m-am așteptat niciodată să-l plătesc.