„Soțul se opune mutării departe de mama sa, soția nu mai suportă”

Simona a știut întotdeauna că Andrei este un om orientat către familie. Când s-au întâlnit prima dată, devotamentul lui față de familie a fost unul dintre lucrurile care au atras-o cel mai mult. Cu toate acestea, pe măsură ce anii au trecut, ceea ce odinioară era înduioșător a devenit o sursă de stres constant. Locuind lângă mama lui Andrei, Elena, părea gestionabil la început. Dar pe măsură ce timpul trecea, proximitatea strânsă începea să o irite pe Simona.

Elena nu era o femeie răuvoitoare, dar prezența ei constantă în viața lor de zi cu zi devenea copleșitoare pentru Simona. Fiecare decizie, de la modul în care își creșteau copiii, Zoe și Bogdan, până la modul în care își petreceau weekendurile, părea să necesite aprobarea sau intervenția Elenei. Simona simțea că își pierde autonomia pe măsură ce influența soacrei sale devenea mai puternică.

Andrei, pe de altă parte, nu vedea nimic în neregulă cu această situație. Mama sa era văduvă de cincisprezece ani, și el simțea o datorie nespusă de a umple golul lăsat de tatăl său. Orice sugestie de a se muta într-un loc nou era întâmpinată cu o rezistență fermă. „E singură, Simona. Nu putem pur și simplu să o lăsăm aici singură,” argumenta Andrei de fiecare dată când Simona aducea în discuție subiectul.

Punctul culminant a venit într-o seară rece de noiembrie. Simona găsise o casă de vânzare la doar douăzeci de minute distanță — suficient de departe pentru a avea puțină intimitate, dar suficient de aproape pentru a o vizita regulat. Era perfectă, și pentru un moment, și-a permis să viseze la o viață acolo, o viață unde putea să înceapă de la zero cu familia ei.

Entuziasmată, i-a arătat anunțul lui Andrei când a ajuns acasă. Reacția lui, totuși, nu a fost cea pe care o sperase. Fața lui s-a întunecat pe măsură ce derula fotografiile pe tabletă. „Simona, am discutat despre asta. Mutarea nu este o opțiune. Mama are nevoie de noi aici.”

„Dar Andrei, e doar la douăzeci de minute distanță. O putem vizita oricând. Nu ar fi abandonată,” a implorat Simona, vocea ei colorată de disperare.

Poziția lui Andrei a rămas inflexibilă. „Nu, Simona. Nu mai discutăm despre asta.”

Simțindu-se învinsă, Simona s-a retras în dormitorul lor, lacrimile îi ardeau ochii. Pereții casei lor, odinioară un sanctuar, acum păreau mai degrabă o închisoare. Săptămânile următoare au fost pline de mese tăcute și conversații scurte. Tensiunea era palpabilă, afectând nu doar pe Simona și Andrei, dar și pe Zoe și Bogdan, care simțeau tensiunea crescândă între părinții lor.

Într-o seară, în timp ce Simona îl pregătea pe Bogdan de culcare, el a privit-o cu ochi îngrijorați. „Mami, de ce tu și tati sunteți mereu triști acum?”

Inima Simonei s-a frânt puțin mai mult. A forțat un zâmbet și l-a sărutat pe frunte. „Totul va fi în regulă, dragul meu. Acum dormi.”

Dar, în adâncul sufletului, Simona știa că lucrurile erau departe de a fi în regulă. Situația de acasă era nesustenabilă, și ceva trebuia să cedeze. Totuși, știa și că Andrei nu va fi de acord să se mute. Realizarea că ar putea să fie nevoită să facă o alegere între căsnicia ei și propria bunăstare se profila mare, aruncând o umbră asupra viitorului ei.

Pe măsură ce iarna se transforma în primăvară, distanța dintre Simona și Andrei creștea. Conversațiile deveneau funcționale, limitate la necesități. Visul acelei case la douăzeci de minute distanță o bântuia pe Simona, un simbol al ceea ce ar fi putut fi.

La final, Simona s-a găsit la o răscruce, fiecare cale ducând la propria formă de pierdere. Dragostea care odată îi legase pe ea și pe Andrei fusese tensionată, poate ireparabil, de greutatea nevoilor nesatisfăcute și a resentimentelor nespuse. Pe măsură ce frunzele începeau să înmugurească pe copaci, semnalând noi începuturi, Simona se întreba dacă propriul ei nou început era undeva pe un drum pe care nu dorise niciodată să-l parcurgă singură.