„Tatăl Meu, Care a Plecat Înainte Să Mă Nasc, Mi-a Lăsat un Apartament. Acum Mama Vrea Jumătate”

De când eram mică, mereu m-am întrebat despre tatăl meu. Mama mea, Elena, îmi respingea întrebările cu un gest al mâinii, insistând că nu am un tată. Acest răspuns mă nedumerea mereu, dar am învățat să nu mai insist deoarece o supăra vizibil.

Anul trecut, de ziua mea de 25 de ani, Elena m-a așezat jos cu o privire în ochi pe care nu o puteam descifra. În sfârșit a decis să-mi spună adevărul despre tatăl meu, Alexandru. Fuseseră tineri și îndrăgostiți, sau cel puțin așa credea ea, până când Elena a aflat că era însărcinată cu mine. Alexandru s-a panicat, nefiind pregătit pentru paternitate, și a plecat înainte să mă nasc. Elena, cu inima frântă și singură, a decis să-l șteargă complet din viețile noastre.

Revelația m-a zguduit, dar mai era ceva. Câteva săptămâni după conversația noastră, am primit o scrisoare de la o firmă de avocatură. Alexandru murise recent și, surprinzător, îmi lăsase apartamentul său din centrul Bucureștiului. Era un apartament frumos și spațios cu două camere, un contrast puternic față de micuțul și cochetul apartament pe care l-am împărțit cu mama toată viața.

Eram copleșită de emoții. Apartamentul era o moștenire generoasă, dar era și o legătură tangibilă cu omul care ne abandonase. După multe deliberări, am decis să accept moștenirea și să mă mut în apartament. Simțeam că era un nou început, o șansă de a-mi construi propria viață după propriile mele reguli.

Totuși, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată când i-am spus Elenei despre apartament. Fața ei, de obicei atât de caldă, a devenit rece și dură. A susținut că, deoarece m-a crescut singură, merită jumătate din apartament. Raționamentul ei era că s-a chinuit financiar ani de zile pentru a mă întreține și că această moștenire ar trebui împărțită.

Am fost uluită. Relația noastră, odată piatra de temelie a vieții mele, a început să se destrame sub greutatea lăcomiei și resentimentului. Certurile au devenit noua noastră normă, fiecare mai aprinsă decât cea precedentă. Elena a amenințat că va lua măsuri legale dacă nu îi îndeplinesc cererile. Stresul și tensiunea erau insuportabile.

Simțindu-mă prinsă la colț și disperată, am căutat sfaturi juridice. Avocatul mi-a confirmat că legal, apartamentul era al meu și Elena nu avea nicio pretenție asupra lui. Înarmată cu aceste cunoștințe, am confruntat-o pe mama mea sperând că asta va rezolva problema. În schimb, situația s-a agravat. Elena m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare și egoistă, spunând că nu sunt diferită de Alexandru.

Prăpastia dintre noi a crescut până când am încetat să mai vorbim complet. Apartamentul care trebuia să fie un nou început a devenit un simbol al pierderii. Aveam spațiul la care visam mereu, dar mi-am pierdut mama în acest proces.

Acum, stând în liniștea apartamentului meu, camerele par prea mari, tăcerea prea grea. Realizez că această moștenire m-a costat mai mult decât anticipasem vreodată. Am proprietatea, dar legăturile familiale care odată îmi țineau viața împreună sunt distruse, poate iremediabil.