„Am ajuns să-mi dau afară fiica și ginerele din casă. Oare unde am greșit?”

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea Irinei tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Era o după-amiază de martie, ploua mărunt, iar eu tocmai îmi turnasem o ceașcă de cafea. — Ce s-a întâmplat, draga mea? — Nu mai putem sta la noi. Radu a rămas fără serviciu, chiria ne-a crescut, și… nu mai facem față. Putem veni la tine pentru o vreme? Am simțit cum liniștea mea se destramă ca o pânză subțire. Dar nu puteam spune nu. Sunt mama ei. — Sigur, veniți. În două zile, apartamentul meu mic din Ploiești s-a umplut de valize, cutii și voci. Irina și Radu au adus cu ei și pe Vlad, băiețelul lor de șase ani, care a început să alerge prin casă, dărâmând vaze și trăgând pisica de coadă. Primele zile am fost bucuroasă. Îmi era dor de familie, de râsete, de agitație. Dar curând am început să simt că nu mai am loc în propria casă. Radu stătea toată ziua pe laptop, trimițând CV-uri și bombănind la fiecare refuz. Irina gătea doar ce-i plăcea lui Vlad: paste cu ketchup și cartofi prăjiți. Eu nu mai aveam voie să ascult radioul dimineața, pentru că „trebuie liniște să doarmă copilul”. Într-o seară, am intrat în bucătărie și am găsit-o pe Irina plângând în fața aragazului. — Ce-ai pățit, mamă? — Nu mai pot… Radu e tot mai nervos, Vlad nu mă ascultă… Și tu… tu te uiți la mine ca și cum aș fi o povară! Am rămas fără cuvinte. Eu? Eu eram cea care gătea pentru toți, care spăla vasele după fiecare masă, care făcea cumpărăturile cu pensia mea amărâtă. — Irina, nu ești o povară. Dar nici eu nu mai pot. Nu mai am liniște, nu mai am colțul meu de pace… — Asta e familia! a țipat ea. Nu poți să ne dai afară! Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să-mi dau afară copilul? Dar nici nu mai puteam trăi așa. Zilele au trecut greu. Radu a început să bea bere în fiecare seară și să se certe cu Irina din orice. Vlad făcea crize de nervi dacă nu primea tableta la timp. Eu mă retrăgeam în camera mea și plângeam în pernă ca o adolescentă. Într-o duminică dimineață, am găsit frigiderul gol și chiuveta plină de vase murdare. Am ieșit din cameră și i-am găsit pe toți trei uitându-se la desene animate, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Irina, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. — Ce vrei să spui? — Vreau să vă găsiți alt loc unde să stați. Nu mai pot… Nu mai sunt eu în casa mea! Radu a izbucnit: — Asta e recunoștința după tot ce-am făcut pentru tine? — Ce-ai făcut pentru mine, Radu? Ai stat pe canapea și ai băut bere din banii mei! Irina a început să plângă: — Mamă, te rog… Nu ne lăsa pe drumuri! Am simțit că mă prăbușesc. Dar trebuia să aleg între mine și ei. Și pentru prima dată în viață m-am ales pe mine. — Aveți o lună să vă găsiți altceva. Voi ajuta cu ce pot, dar nu mai pot trăi așa. Au urmat zile grele, pline de tăceri apăsătoare și priviri acuzatoare. Vlad m-a întrebat într-o zi: — Bunico, tu nu ne mai iubești? L-am strâns în brațe și am plâns împreună cu el. Cum să-i explic unui copil că uneori dragostea înseamnă să spui „ajunge”? Au plecat după trei săptămâni la sora lui Radu din Buzău. Casa mea a rămas tăcută și goală, dar pentru prima dată după mult timp am putut respira liber. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și ușurată. Acum beau cafeaua singură dimineața și ascult radioul cât vreau eu. Dar uneori mă întreb: Oare am făcut bine? Oare există o limită a sacrificiului pentru familie? Sau dragostea de mamă trebuie să fie mereu fără margini?