„Am crezut că prietenia noastră e pentru totdeauna”

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să fiu mereu acolo când ai tu nevoie, să te ascult la nesfârșit, să-ți rezolv problemele! — vocea Irinei răsuna în bucătăria mea, spartă de ecoul paharelor goale și al tăcerii apăsătoare. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să leșin. Nu înțelegeam. Cum adică nu mai poate? Nu eram noi cele care promiteau la 18 ani că vom fi mereu una pentru cealaltă?

Am cunoscut-o pe Irina în clasa a zecea, la liceul din Ploiești. Era genul de fată care intra într-o încăpere și toată lumea se oprea din vorbit. Avea părul lung, negru ca abanosul, și râdea cu poftă, fără să-i pese cine o ascultă. Eu eram opusul ei: timidă, cu ochelari groși și mereu cu nasul în cărți. Ne-am apropiat după ce am plâns amândouă la aceeași oră de română, când profesoara ne-a făcut praf eseul despre Eminescu. De atunci, am devenit inseparabile.

Anii au trecut, am mers împreună la facultate în București, am împărțit chirii mizere și vise mărețe. Ne-am susținut la examene, la primele iubiri și primele dezamăgiri. Când tata a murit pe neașteptate, Irina a fost singura care a stat cu mine trei zile fără să spună nimic, doar ținându-mă de mână. Când ea a pierdut primul job, i-am adus mâncare și am făcut-o să râd cu glume proaste.

Dar ceva s-a schimbat după ce m-am măritat cu Vlad. Irina a început să vină tot mai rar pe la noi, iar când venea, părea mereu grăbită sau absentă. Îmi spunea că are mult de lucru, că e obosită, că nu mai are chef de nimic. Eu încercam să o înțeleg, dar nu puteam să nu simt un gol tot mai mare între noi.

Într-o seară de noiembrie, după ce Vlad plecase la serviciul de noapte și copilul dormea, am invitat-o pe Irina la mine. Am pregătit ceaiul ei preferat și prăjitura cu mere pe care o făcea mama. Am vrut să-i spun cât de mult îmi lipsește, cât de greu mi-e fără ea. Dar înainte să apuc să deschid gura, a izbucnit:

— Ana, tu chiar nu vezi? Pentru tine sunt doar un umăr pe care plângi când ai nevoie! Când ai fost ultima dată curioasă ce simt eu? Când ai întrebat dacă sunt bine? Mereu e vorba despre tine: copilul tău, soțul tău, problemele tale!

Am rămas fără aer. Nu-mi amintesc să fi ridicat vreodată vocea la mine. M-am uitat la ea și am văzut o femeie străină: ochii îi erau roșii, obrajii trași, iar mâinile îi tremurau nervos pe marginea mesei.

— Dar… Irina, eu… — am bâiguit — Eu chiar te iubesc ca pe o soră! Dacă am greșit cu ceva…

— Nu e vorba doar de tine! — m-a întrerupt ea — E vorba că m-am săturat să fiu mereu soluția comodă pentru toți! Pentru tine, pentru mama mea care mă sună doar când are nevoie de bani, pentru șeful care mă cheamă peste program… Nimeni nu mă întreabă dacă pot sau dacă vreau!

Mi-au dat lacrimile. Am încercat să-i spun că nu mi-am dat seama cât de mult o apăsau toate astea. Dar nu m-a lăsat.

— Știi ce? Poate ar trebui să-ți cauți altă prietenă pentru confesiuni. Eu nu mai pot.

A plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul rece și prăjitura neatinsă. Am plâns până dimineața.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad nu înțelegea de ce sunt atât de abătută. Mama îmi spunea că „astea-s prostii de fete”, dar eu simțeam că mi s-a rupt ceva din suflet. Am încercat să-i scriu Irinei un mesaj: „Îmi pare rău dacă te-am rănit. Vreau doar să știi că țin la tine.” Nu mi-a răspuns.

Au trecut luni întregi fără să ne vedem sau să vorbim. Între timp, viața mea a mers mai departe: copilul a început grădinița, Vlad a primit o promovare și ne-am mutat într-un apartament nou. Dar nimic nu-mi umplea golul lăsat de absența Irinei.

Într-o zi, am văzut-o întâmplător la supermarket. Era cu o altă femeie — blondă, elegantă — și râdea exact cum râdea odată cu mine. M-a privit scurt, apoi și-a întors capul. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Seara aceea am petrecut-o uitându-mă la poze vechi: noi două la mare, la munte, la petrecerile din studenție. Mi-am dat seama cât de mult mă bazasem pe ea ca pe un colac de salvare și cât de puțin mă interesasem cu adevărat de ce simte ea.

După câteva zile i-am scris din nou: „Poate n-am știut să fiu prietenă bună pentru tine. Dacă vrei să vorbim vreodată, eu sunt aici.” De data asta mi-a răspuns: „Poate într-o zi.”

Nu știu dacă vom mai fi vreodată ca înainte. Poate nici nu trebuie. Poate prieteniile se schimbă odată cu noi și uneori trebuie să le lăsăm să plece ca să ne regăsim pe noi înșine.

Mă întreb: oare câți dintre noi își dau seama când devin doar o soluție comodă pentru ceilalți? Și câți au curajul să spună „ajunge” înainte să fie prea târziu?