Când mama soțului meu a refuzat să ne ajute, iar acum noi suntem cei care îi plătim tratamentul

— Nu pot să cred că iarăși nu avem cu ce plăti rata la bancă! Radu, ce facem? Am spus printre dinți, încercând să nu ridic vocea prea tare ca să nu o trezesc pe Mara, fetița noastră de zece ani. Era trecut de miezul nopții și stăteam amândoi la masa din bucătărie, cu facturile împrăștiate în față ca niște sentințe.

Radu își trecea mâinile prin păr, obosit și resemnat. — Am încercat peste tot, Victoria. Nimeni nu angajează pe cineva de vârsta mea, nu acum. Și… știi bine că mama nu vrea să ne ajute.

Mi-am mușcat buza. Îmi aminteam perfect discuția de acum doi ani, când Radu a fost dat afară de la fabrica unde lucra de peste cincisprezece ani. Am mers la Elena, mama lui, cu inima cât un purice. Avea două apartamente închiriate și pensia ei era mai mult decât decentă. Dar când i-am spus că avem nevoie de un mic împrumut până găsește Radu altceva, a ridicat din umeri:

— Eu nu mă bag în problemele voastre. Fiecare cu norocul lui. Nu vreau să văd banii mei pierduți pe prostii.

Am simțit atunci cum se rupe ceva în mine. Nu era vorba doar de bani. Era vorba de familie, de sprijin, de încredere. Am plecat cu ochii în lacrimi și cu Radu tăcut lângă mine.

Anii au trecut greu. Am strâns cureaua, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mic răsfăț. Mara a crescut văzându-ne mereu îngrijorați. Dar am reușit să ne ținem pe linia de plutire. Până luna trecută, când Elena a căzut în baie și a ajuns la spital cu o fractură urâtă la șold.

— Victoria, trebuie să facem ceva! Nu pot s-o las pe mama singură! a spus Radu într-o seară, cu vocea tremurândă.

— Știu… dar nu avem bani nici pentru noi! Cum să-i plătim operația? Am încercat să-i explic, dar ochii lui erau plini de vinovăție și teamă.

Am început să alergăm pe la rude, pe la prieteni, să cerem ajutor. Nimeni nu avea destul sau nu voia să se implice. În cele din urmă, am scos tot ce mai aveam din economii și am făcut un credit mic la bancă. Am plătit operația Elenei și am adus-o acasă la noi pentru recuperare.

Primele zile au fost un coșmar. Elena era mereu nemulțumită: ba că mâncarea nu e bună, ba că Mara face gălăgie, ba că nu-i place cum îi aranjez pernele. Radu încerca să o liniștească, dar eu simțeam cum mă sufoc de furie și oboseală.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Mara și Elena adormise în camera ei, m-am prăbușit pe canapea lângă Radu.

— Nu mai pot… Simt că mă urăște pentru că am adus-o aici. Și totuși… noi suntem cei care îi plătim tratamentul! De ce trebuie să fie totul atât de greu?

Radu m-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Știu că e nedrept. Dar e mama mea. Dacă nu o ajutăm noi… cine?

Am tăcut mult timp. În minte mi se derulau toate momentele în care Elena ne-a ignorat sau ne-a judecat. Dar apoi mi-am amintit de Mara, care venea seara să-i citească bunicii povești sau îi aducea apă fără să i-o ceară nimeni.

— Poate că nu merităm recunoștință… dar măcar Mara să știe că familia înseamnă mai mult decât bani sau orgolii.

Zilele au trecut greu. Facturile s-au adunat, iar Mara a început să întrebe dacă mai poate merge la cursurile de pian sau dacă vom mai avea bani pentru excursia școlară.

Într-o după-amiază ploioasă, Elena m-a chemat la ea în cameră. Avea ochii roșii și vocea stinsă:

— Victoria… știu că nu am fost o soacră bună pentru tine. Poate nici o mamă bună pentru Radu. Dar… îmi pare rău. N-am știut cum să fiu altfel.

Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă să o cred sau nu. Dar pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, omenească.

— E greu pentru toți… i-am spus încet. Dar suntem aici acum. Și trebuie să mergem înainte.

După acea discuție, lucrurile s-au mai liniștit puțin. Elena a început să fie mai blândă cu Mara și chiar mi-a mulțumit într-o zi pentru supa caldă pe care i-am făcut-o.

Dar povara financiară rămâne apăsătoare. Uneori mă întreb dacă nu ar fi trebuit să fim mai egoiști, să ne gândim doar la binele nostru și al Marei. Alteori mă simt mândră că am ales să fim oameni chiar și atunci când alții ne-au întors spatele.

Acum stau din nou la masa din bucătărie, cu facturile în față și cu Mara dormind liniștită în camera ei. Îl privesc pe Radu și mă întreb:

Oare cât putem duce? Oare merită sacrificiul nostru dacă nu primim niciodată recunoștință? Sau poate tocmai asta înseamnă familia adevărată?