Când prietenia doare: Povestea mea cu Anca

— Nu mai pot, Simona! Nu mai am energie nici pentru problemele mele, darămite pentru ale tale!
Cuvintele Ancăi au căzut ca un trăsnet peste liniștea din bucătăria mea. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar eu tocmai îi povestisem despre criza prin care treceam cu fiica mea adolescentă. Mă așteptam la o îmbrățișare, la un sfat, la orice. În schimb, am primit o ușă trântită în față, chiar dacă eram în propria mea casă.

Ne cunoșteam de aproape douăzeci de ani. Ne-am întâlnit la birou, două femei trecute de patruzeci, proaspăt divorțate, fiecare cu un copil adolescent și o inimă frântă. La început, prietenia noastră a fost ca o gură de aer proaspăt. Îmi amintesc prima cafea băută împreună după program, când Anca mi-a povestit cum soțul ei a plecat cu o colegă mai tânără. Eu i-am spus despre tăcerile apăsătoare din casa mea și despre cum nu mai știam cine sunt fără „noi”. Ne-am legat una de alta ca două naufragiate pe aceeași plută.

Ani la rând am fost acolo una pentru cealaltă. Anca era mereu plină de energie, mereu cu povești dramatice despre șefi nedrepți sau vecini bârfitori. Eu ascultam, îi dădeam sfaturi, îi țineam partea. Când fiul ei a picat Bac-ul, am stat cu ea până dimineața, plângând și făcând planuri pentru viitor. Când mama ei s-a îmbolnăvit, am alergat cu ea pe la spitale, i-am adus supă și i-am ținut copilul acasă.

Dar în ultimii ani, ceva s-a schimbat. Anca părea tot mai absorbită de propriile probleme. Mă suna aproape zilnic să-mi povestească despre conflictele cu fiul ei sau despre cât de greu îi este la muncă. Eu ascultam, răbdătoare, chiar dacă uneori simțeam că mă sufoc sub povara grijilor ei. Îmi spuneam că așa e prietenia: uneori dai mai mult, alteori primești.

Adevărul e că nu prea primeam. Când mama mea a murit anul trecut, Anca a venit la înmormântare, dar a plecat repede, spunând că are o criză la serviciu. Nu m-a întrebat niciodată cum mă simt cu adevărat. Când fiica mea a început să lipsească de la școală și eu nu știam cum să gestionez situația, i-am scris Ancăi un mesaj lung. Mi-a răspuns după două zile: „Of, Simona, nu știu ce să zic… Sunt varză cu nervii.”

Totuși, am continuat să fiu acolo pentru ea. Până în seara aceea din bucătărie, când am simțit că nu mai pot. Am privit-o cum își strânge geanta și se pregătește să plece. Am vrut să-i spun că mă doare indiferența ei, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Anca, știi… și eu am nevoie uneori să fiu ascultată. Nu doar să ascult.

S-a oprit în ușă și m-a privit ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Simona, fiecare are problemele lui! Nu pot să le duc pe toate!

Apoi a plecat. Și eu am rămas singură în bucătărie, cu ceaiul rece și un gol imens în suflet.

Zilele care au urmat au fost ciudate. M-am tot gândit dacă nu cumva exagerez eu. Poate că Anca chiar trece printr-o perioadă grea și nu poate să fie acolo pentru mine. Dar apoi mi-am amintit toate dățile când eu am fost acolo pentru ea, fără să mă gândesc dacă pot sau nu.

Am încercat să-i scriu un mesaj: „Mi-e dor de tine. Aș vrea să vorbim.” Nu mi-a răspuns nici după o săptămână.

Într-o seară, fiica mea m-a găsit plângând în sufragerie.

— Ce s-a întâmplat, mama?

— Nimic… doar că uneori oamenii pe care îi crezi cei mai apropiați te pot răni cel mai tare.

— Poate că nu e vina ta… Poate că ai nevoie de altfel de oameni lângă tine.

Am zâmbit amar. Copiii cresc și devin mai înțelepți decât părinții lor.

Au trecut luni de atunci. Am început să ies mai des cu colegele de la serviciu, să merg la teatru sau la film singură. Am descoperit că pot să mă bucur de lucruri mici fără să simt mereu nevoia să povestesc totul cuiva. Dar rana lăsată de Anca încă mă doare.

Uneori mă întreb dacă prietenia noastră a fost vreodată reală sau dacă eu am fost doar un umăr pe care ea a plâns când avea nevoie. Poate că adevărata prietenie nu înseamnă doar să fii acolo pentru celălalt, ci să primești la rândul tău sprijin atunci când ai nevoie.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Oare câți dintre noi rămânem prea mult lângă oameni care nu ne pot oferi ceea ce avem nevoie? Și cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” chiar și atunci când doare cel mai tare?