Când prietenia doare: Povestea mea și a Anei

— Nu pot să cred că faci asta, Ana! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei mele mici din Drumul Taberei. Era trecut de miezul nopții, iar lumina rece a neonului făcea umbre ciudate pe fața ei. Ana stătea în fața mea, cu ochii goi, evitând să mă privească. Pe masă, între noi, două cești de cafea neterminate și un teanc de șervețele mototolite — martorii tăcuți ai tuturor discuțiilor noastre din ultimii douăzeci de ani.

— Nu vreau să vorbesc despre asta acum, a șoptit ea, aproape imperceptibil. Dar eu nu mai puteam să tac. Simțeam cum ceva se rupe în mine, ca o ață subțire care ținuse totul laolaltă prea mult timp.

Am crescut împreună, eu și Ana. Ne-am cunoscut în clasa întâi, la Școala 197. Ea era mereu cea care plângea prima la serbări, iar eu eram cea care îi ținea mâna sub bancă. Am trecut prin toate împreună: divorțul părinților mei, moartea bunicii ei, prima dragoste, primul eșec la BAC. Eram acolo când a pierdut primul job și când s-a mutat cu Paul, băiatul acela care i-a frânt inima după doi ani. Am fost acolo când a rămas fără bani și când a făcut avortul pe care nu l-a spus nimănui, doar mie.

Ani la rând am fost umărul pe care plângea. Mă suna la orice oră — și la trei dimineața dacă era nevoie — și eu alergam la ea cu taxiul sau cu metroul, fără să mă gândesc la nimic altceva. Mama îmi spunea mereu: „Nu poți salva pe toată lumea, Ilinca.” Dar Ana nu era „toată lumea”. Era sora pe care nu am avut-o niciodată.

Apoi a venit momentul meu de cumpănă. Tata s-a îmbolnăvit grav, iar eu am rămas singură să-l îngrijesc. Fratele meu era plecat în Germania, mama nu mai era de mult printre noi. Am simțit cum tot universul meu se prăbușește peste mine. În fiecare seară plângeam în baie, ca să nu mă vadă tata. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte, să mă țină în brațe și să-mi spună că totul va fi bine.

Am sunat-o pe Ana. O dată, de două ori, de zece ori. Nu răspundea. Îi scriam mesaje lungi, disperate, dar primeam doar răspunsuri scurte: „Sunt ocupată”, „Nu pot acum”, „Revin eu”. Nu a revenit niciodată.

Într-o zi, după ce tata a murit, am primit un mesaj sec: „Îmi pare rău pentru pierderea ta.” Atât. Nicio vizită, nicio îmbrățișare. Am simțit că mă sufoc de durere și furie. Cum putea să fie atât de absentă? Cum putea să uite tot ce am făcut pentru ea?

Au trecut luni în care nu am vorbit deloc. Prietenii comuni mă întrebau ce s-a întâmplat între noi, dar nu aveam puterea să le explic. Mă simțeam trădată și rușinată că am investit atâta suflet într-o relație care s-a dovedit atât de fragilă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Ana a apărut la ușa mea. Avea ochii umflați de plâns și tremura toată. „Ilinca, te rog… trebuie să vorbim.” Am lăsat-o să intre fără să spun nimic.

S-a așezat la masa din bucătărie și a început să-și ceară scuze printre lacrimi: „Știu că te-am rănit… dar nu am știut cum să fiu acolo pentru tine. M-am speriat… mi-a fost frică de suferința ta pentru că mi-a adus aminte de toate durerile mele…”

Am ascultat-o tăcută. În mine se dădea o luptă între dorința de a o ierta și furia care încă mocnea. I-am spus: „Știi ce doare cel mai tare? Că atunci când ai avut nevoie de mine, am fost acolo fără să clipesc. Dar când eu am avut nevoie… ai dispărut.”

A izbucnit în plâns și mai tare: „Nu merit iertarea ta… Poate nici prietenia ta.”

Am stat mult timp în tăcere. În acea noapte am vorbit despre tot ce ne-a durut vreodată — despre copilărie, despre părinți absenți, despre frici și neputințe. Am realizat că fiecare dintre noi purta propriile răni și că uneori oamenii fug nu pentru că nu le pasă, ci pentru că nu știu cum să fie acolo pentru ceilalți.

Totuși, ceva s-a schimbat între noi. Prietenia noastră nu mai era aceeași — era mai fragilă, mai sinceră poate, dar cu cicatrici adânci.

Au trecut doi ani de atunci. Vorbim rar acum. Ne vedem din când în când la cafea sau la zile de naștere comune. Nu mai suntem „Ilinca și Ana” peste tot împreună. Dar uneori mă gândesc: oare prietenia adevărată înseamnă să fii acolo mereu sau doar atunci când poți? Oare putem ierta cu adevărat trădarea celor pe care îi iubim?

Poate că fiecare dintre noi are limitele lui și poate că unele prietenii nu sunt făcute să dureze o viață întreagă. Dar încă mă întreb: dacă ai fi fost tu în locul meu… ai fi iertat?