Când vecinul devine prea apropiat: Poveste despre limite și prietenie

— Irina, deschide! Știu că ești acasă! strigă Camelia, bătând insistent în ușă, în timp ce eu încercam să-mi termin cafeaua de dimineață. M-am uitat la ceas: era abia 7:30. Fetița mea, Mara, încă dormea, iar soțul meu, Radu, tocmai ieșise pe ușă spre serviciu. Am oftat adânc și am deschis ușa, încercând să-mi ascund iritarea.

— Bună dimineața, Camelia. Ce s-a întâmplat?

— Vai, Irina, nu te supăra că te deranjez așa devreme, dar nu găsesc cheia de la boxă și am nevoie urgent de aspirator. Poți să mi-l împrumuți?

Nu era prima dată când Camelia venea cu astfel de rugăminți. De fapt, în ultimele luni, vizitele ei deveniseră tot mai dese și mai intruzive. La început mi s-a părut drăguț că vrea să fim apropiate, mai ales că Mara și Alex, băiatul ei, se jucau împreună aproape zilnic. Dar cu timpul, am început să simt că nu mai am niciun moment pentru mine.

Într-o zi de sâmbătă, când speram să mă relaxez cu o carte pe balcon, Camelia a apărut din nou, de data asta cu o pungă de rufe murdare.

— Irina, te rog frumos, mașina mea de spălat s-a stricat. Pot să spăl la tine două ture? Promit că nu fac mizerie!

Am zâmbit forțat și am acceptat. Dar în timp ce rufele se învârteau în tambur, Camelia s-a așezat la masa din bucătărie și a început să-mi povestească toate problemele ei cu soțul, cu mama ei bolnavă și cu serviciul care o stresează. Mă simțeam captivă în propria casă.

Seara i-am povestit lui Radu:

— Nu știu ce să fac. Nu vreau să fiu nesuferită sau să stric prietenia copiilor, dar simt că nu mai am aer.

— Trebuie să-i spui clar care sunt limitele tale. Altfel nu se va opri niciodată, mi-a spus el.

Dar cum să-i spun unei femei care pare atât de vulnerabilă că nu mai vreau să mă viziteze atât de des? Mă simțeam vinovată doar gândindu-mă la asta.

A doua zi dimineață, Camelia a venit din nou. De data asta voia să-i țin copilul două ore „că are o urgență la muncă”. Am acceptat din nou, dar când a venit să-l ia pe Alex după patru ore, nici măcar nu și-a cerut scuze pentru întârziere.

În acea seară am avut o discuție serioasă cu Mara:

— Mami, de ce nu vrei să vină Alex la noi?

— Nu e vorba că nu vreau, iubita mea. Dar uneori avem nevoie de timp doar pentru noi. Și Alex trebuie să stea și cu mama lui.

Mara s-a uitat la mine tristă și am simțit cum mă strânge inima. Nu voiam ca ea să sufere din cauza deciziilor mele.

Într-o zi am decis să încerc să vorbesc deschis cu Camelia. Am invitat-o la o cafea și i-am spus:

— Camelia, știi că îmi place să te ajut și mă bucur că suntem vecine apropiate. Dar uneori am nevoie de timp pentru mine și pentru familia mea. Aș aprecia dacă ai putea să mă anunți înainte să vii sau dacă ai putea găsi și alte soluții când ai nevoie de ajutor.

Camelia s-a uitat la mine surprinsă și puțin rănită.

— Nu vreau să te deranjez… doar că nu am pe nimeni altcineva aici. M-am obișnuit să vin la tine ca la o soră.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să o rănesc, dar nici nu mai puteam continua așa.

— Înțeleg perfect și chiar mă bucur că ai încredere în mine. Dar cred că e important pentru amândouă să avem spațiul nostru. Putem rămâne prietene fără să fim tot timpul una la cealaltă.

După acea discuție, Camelia a devenit mai rezervată. Nu a mai venit atât de des și uneori părea supărată când ne întâlneam pe scară. Mara m-a întrebat de câteva ori de ce Alex nu mai vine atât de des la noi.

— Poate că mama lui are mai mult timp acum pentru el, i-am spus eu zâmbind trist.

Au trecut câteva luni și relația noastră s-a răcit considerabil. Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă ar fi trebuit să fiu mai tolerantă. Dar când stau liniștită pe balcon cu o carte în mână și Mara se joacă liniștită în cameră, simt că am făcut ceea ce era mai bine pentru familia mea.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm liniștea pentru a fi „vecini buni”? Unde tragem linia între ajutor și invadarea intimității? Sunt curioasă cum ați proceda voi în locul meu.