Casa în care fustele erau lege: povestea unei revolte tăcute

— Nu în casa mea, Ilinca! Aici, femeile poartă fustă, nu pantaloni, ai înțeles?

Vocea soacrei mele, doamna Paraschiva, răsuna ca o sentință în holul îngust, tapetat cu icoane și mileuri. Mă uitam la picioarele mele, la blugii mei albaștri, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Era prima mea zi ca noră în casa lor, iar verdictul fusese deja dat: identitatea mea nu avea loc aici.

M-am uitat spre Vlad, soțul meu, sperând să-mi ia apărarea. Dar el și-a coborât privirea, evitând orice contact vizual. Am simțit cum o parte din mine se rupe, ca o ață subțire care nu mai rezistă la tensiune. Am înghițit în sec și am murmurant un „bine”, deși totul în mine urla „nu”.

În acea seară, am stat pe marginea patului din camera mică, privind la fusta neagră pe care Paraschiva mi-o lăsase pe scaun. „Să o porți mâine la biserică”, mi-a spus scurt, fără să accepte vreo discuție. M-am simțit ca o adolescentă pedepsită, nu ca o femeie adultă care tocmai își întemeiase o familie.

A doua zi, la micul dejun, am intrat în bucătărie cu fusta pe mine. Paraschiva m-a privit mulțumită, dar privirea ei era rece, calculată. „Așa da, Ilinca. Acum ești femeie de casă.”

Nu era doar despre haine. Era despre control. Despre cine are dreptul să decidă cine ești și cum trăiești. În fiecare zi, găseam noi reguli nescrise: nu ai voie să vorbești peste bărbați la masă, nu ai voie să ieși singură din curte fără să anunți, nu ai voie să-ți suni mama decât dacă știe Paraschiva.

Într-o după-amiază, când Vlad era plecat cu socrul meu la câmp, am încercat să port din nou blugii mei preferați. M-am simțit pentru câteva minute liberă, ca și cum aș fi respirat după mult timp sub apă. Dar Paraschiva a intrat pe neașteptate în cameră.

— Ce faci acolo? Ai uitat ce-am spus? Nu ți-e rușine?

Mi-a smuls blugii din mâini și i-a aruncat într-un sac cu haine vechi. Am simțit că mă sufoc.

— De ce vă deranjează atât de mult? Sunt doar niște pantaloni!

— Nu e vorba de pantaloni! E vorba de respect! Aici nu faci tu regulile!

Am plâns în acea noapte până am adormit. Vlad a încercat să mă liniștească:

— Lasă, Ilinca, e bătrână, așa a crescut ea… Nu te mai consuma.

Dar nu era doar despre ea. Era despre mine. Despre faptul că nu mai știam cine sunt. Începusem să mă tem de fiecare gest, de fiecare cuvânt. Mă uitam în oglindă și vedeam o străină.

Într-o duminică, la masă, Paraschiva a început să vorbească despre vecina de peste drum:

— Uite-o și pe Florica aia! S-a măritat și tot cu pantaloni umblă! De-aia nu-i merge bine cu bărbat-su’!

Toți au râs. Eu am simțit un nod în gât. Am vrut să spun ceva, dar Vlad mi-a făcut semn discret să tac.

Seara aceea a fost momentul în care am decis că nu mai pot trăi așa. Am sunat-o pe mama mea și i-am spus totul printre lacrimi.

— Ilinca, tu nu ești mai puțin femeie dacă porți pantaloni! Nu lăsa pe nimeni să te schimbe cu forța!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. A doua zi dimineață, mi-am luat blugii din sacul cu haine vechi și i-am îmbrăcat. Am coborât la bucătărie cu inima bătându-mi nebunește.

Paraschiva s-a uitat la mine ca la o crimă.

— Ce-i asta?

— Eu sunt asta. Eu sunt Ilinca și port pantaloni când vreau.

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a încercat să intervină, dar Paraschiva țipa:

— Ieși din casa mea dacă nu-ți place!

Am ieșit. Am stat pe bancă în fața porții și am plâns până când Vlad a venit lângă mine.

— Ce vrei să facem?

— Să fim noi. Să nu mai trăim după regulile altora.

A fost greu. Ne-am mutat într-o garsonieră mică la oraș. Paraschiva n-a mai vorbit cu mine luni de zile. Dar încet-încet am început să mă regăsesc.

Acum port ce vreau și sunt cine vreau să fiu. Dar rana aceea rămâne: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru a fi acceptați? Și câte femei mai trăiesc încă în case unde fustele sunt lege și libertatea e doar un vis?