Casa noastră fără banii tatei: Povestea unei familii care a ales să construiască singură

— Nu vreau niciun ban de la voi! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mama își strângea mâinile pe marginea feței de masă brodate. Tata s-a ridicat brusc de pe scaun, privindu-mă ca și cum tocmai îi spusesem că nu mai sunt fiica lui. Vlad, soțul meu, mă ținea de mână sub masă, dar simțeam cum și lui îi tremură degetele.

Așa a început totul. Într-o duminică obișnuită, la masa din sufrageria părinților mei din Ploiești, când am anunțat că vrem să ne construim casa noastră fără niciun ajutor financiar. Tata a izbucnit: — Nu fiți proști! Toată lumea primește ceva la început! Ce vreți să demonstrați?

Dar eu și Vlad știam ce vrem: să nu mai fim datori nimănui, să nu ni se amintească la fiecare Crăciun cine ne-a pus acoperișul deasupra capului. Am ieșit din casa părinților mei cu ochii roșii și inima cât un purice. În drum spre garsoniera noastră mică, Vlad mi-a șoptit: — O să fie greu, dar măcar va fi al nostru.

Au urmat luni de zile în care fiecare leu conta. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la haine noi. Seara, după muncă, stăteam amândoi pe canapea și făceam calcule pe foi mototolite: cât costă chiria, cât putem pune deoparte, cât ne-ar lua să strângem pentru avansul la un teren mic la marginea orașului.

Prietenii ne priveau cu milă. — De ce nu iei măcar un împrumut de la ai tăi? mă întreba Ana, colega mea de la birou. — Nu e rușine să primești ajutor! Dar eu simțeam că dacă cedez acum, toată lupta asta n-ar mai avea niciun sens.

Când am găsit terenul — o bucată de pământ plină de bălării la marginea Ploieștiului — am simțit că visul nostru prinde contur. Tata a venit să-l vadă și a râs: — Aici? Nici măcar nu ai canalizare! Dar noi vedeam deja casa noastră mică, cu două camere și o bucătărie luminoasă.

Am început construcția cu bani puțini și mult entuziasm. Vlad mergea după muncă pe șantier și ajuta la turnat fundația. Eu alergam după materiale mai ieftine și negocierile cu muncitorii mă epuizau. Într-o seară, după ce am aflat că ni s-au furat câteva saci de ciment, am izbucnit în plâns pe scările blocului. Vlad m-a luat în brațe: — Nu renunțăm acum. Am ajuns prea departe.

Familia mea nu a înțeles niciodată de ce refuzăm ajutorul lor. Mama îmi trimitea mesaje lungi: „Mirela, nu ești singură pe lume! De ce vrei să suferi?” Tata mă ignora cu zilele. La fiecare vizită acasă simțeam privirile lor grele și dezamăgirea nerostită.

Au fost luni în care nu mai aveam bani nici pentru mâncare decentă. Mâncam cartofi și ouă aproape zilnic. Într-o iarnă grea, când încă nu aveam geamuri puse și vântul bătea prin pereți, Vlad a făcut foc într-un butoi vechi ca să ne încălzim puțin cât lucram la interior. Am râs atunci, tremurând amândoi sub o pătură groasă: — Uite ce romantic e să-ți faci casa singur!

Dar nu totul era romantic. Ne-am certat des. Vlad era obosit și frustrat că nu poate face mai mult. Eu mă simțeam vinovată că l-am tras după mine în încăpățânarea asta. Într-o seară, după o ceartă urâtă despre bani, Vlad a plecat fără să spună nimic. Am stat singură pe podeaua rece a casei neterminate și m-am întrebat dacă nu cumva tata avea dreptate.

A doua zi dimineață Vlad s-a întors cu două cafele calde și o pâine proaspătă. — Nu știu dacă facem bine sau rău, dar știu că vreau să fiu aici cu tine, orice ar fi.

Când am pus ușa la casă și am dormit prima noapte acolo — pe o saltea direct pe podea — am plâns amândoi. Nu era mobilată, nu aveam apă curentă încă, dar era a noastră. Fără datorii față de nimeni.

Anii au trecut și casa noastră a prins viață: pereți colorați de mâinile noastre stângace, mobilă adunată din târguri sau primită de la prieteni care chiar voiau să ajute fără să ceară nimic în schimb. Familia a început să accepte încet-încet alegerea noastră. Tata a venit într-o zi cu o găleată de vopsea și a spus doar atât: — Hai să terminăm măcar gardul împreună.

Acum stau pe terasa casei noastre mici și privesc apusul peste grădina plină de flori plantate cu Vlad. Știu că nu toată lumea ar fi ales drumul nostru și că uneori am fost aproape să cedăm. Dar simt că fiecare sacrificiu ne-a apropiat mai mult unul de altul.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi ar avea curajul să-și construiască viața fără siguranța oferită de familie? Și cât valorează cu adevărat o casă dacă nu e clădită pe libertate și dragoste?