După 36 de ani: Întâlnirea care mi-a răscolit viața

— Nu pot să cred… Mihai? am șoptit, aproape fără glas, simțind cum genunchii mi se înmoaie.

El s-a întors spre mine, cu aceiași ochi verzi pe care îi visam uneori noaptea, deși nu recunoșteam asta nici măcar față de mine însămi. În sala aceea mică, cu miros de dezinfectant și pereți galbeni, timpul s-a oprit. Aveam 56 de ani, dar în clipa aia m-am simțit din nou fata de 20 care îl privea pe Mihai la gară, în timp ce trenul îl ducea spre București și pe mine mă lăsa cu inima frântă.

— Irina… a spus el încet, ca și cum ar fi rostit o rugăciune uitată.

Am simțit cum toate emoțiile îngropate sub ani de căsnicie, copii, rate la bancă și certuri mărunte se ridică la suprafață. M-am uitat la el: părul îi era grizonat, avea riduri adânci la colțul ochilor, dar zâmbetul era același. M-am întrebat dacă și eu îi păream schimbată sau dacă mă vedea tot pe fata care îi scria scrisori parfumate.

— Ce faci aici? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Am venit cu mama la control. Are probleme cu inima… Dar tu?

Am ridicat teancul de analize. — Știi cum e… vârsta, stresul…

A zâmbit trist. — Da, știu prea bine.

În spatele nostru, cineva a tușit nerăbdător. Am făcut un pas mai în față, dar nu-mi puteam lua ochii de la el. În mintea mea se derulau scene din trecut: plimbările pe malul Oltului, săruturile furate în spatele blocului, promisiunile făcute sub stele. Și apoi despărțirea. El plecase la facultate la București, eu rămăsesem acasă, la Făgăraș, cu mama bolnavă și un tată alcoolic care nu mă lăsa să plec niciunde.

— Irina… ai timp după consultație să bem o cafea? Să povestim?

Am ezitat. Soțul meu, Viorel, mă aștepta acasă. Nu mai era demult omul blând de care mă îndrăgostisem. Viața ne tocise pe amândoi: el cu serviciul lui la combinat, eu cu grijile casei și ale copiilor. Ne certam des pentru nimicuri: facturi neplătite, mâncare arsă, lipsa banilor. Uneori mă întrebam dacă nu cumva am greșit drumul.

— Da… cred că da, am răspuns încet.

După consultație, am ieșit împreună din policlinică. Afară ploua mocănește. Ne-am adăpostit sub o copertină și Mihai a scos două cafele dintr-un automat prăpădit.

— Îți amintești când visam să fugim împreună la mare? a întrebat el zâmbind.

Am râs amar. — Da… Dar n-am avut curaj.

— N-a fost vina ta. Știu prin ce ai trecut cu tatăl tău…

Mi-au dat lacrimile. — Nici tu n-ai mai scris după un timp.

A oftat. — M-am pierdut în București. Am cunoscut-o pe Lidia… ne-am căsătorit repede, a venit copilul… Știi cum e viața.

— Știu prea bine.

Am tăcut amândoi o vreme, privind oamenii grăbiți prin ploaie. În sufletul meu se dădea o luptă: să-i spun cât de mult l-am iubit? Să-i spun că încă mă gândesc la el când Viorel mă rănește cu vorbele lui reci?

— Irina… ești fericită? m-a întrebat brusc.

M-am uitat în jos. — Nu știu ce e fericirea. Poate că am avut-o cândva și n-am știut s-o păstrez.

— Eu nu sunt. M-am mințit ani întregi că totul e bine. Dar nu e.

Am simțit că mă sufoc. — Ce rost are să ne răscolim trecutul? Suntem oameni mari acum…

— Poate tocmai de asta. Poate că merităm să fim sinceri măcar acum.

M-a privit lung și am văzut în ochii lui aceeași durere pe care o simțeam și eu. Mi-a luat mâna în palmele lui reci.

— Dacă ai putea da timpul înapoi… ai face altfel?

Am izbucnit în plâns. — Nu știu! Poate da… Poate nu aș mai asculta de nimeni și aș fugi cu tine oriunde!

Ne-am îmbrățișat acolo, sub ploaie, ca doi adolescenți speriați de viață. Pentru o clipă am simțit că timpul nu mai contează, că tot ce am pierdut se poate recupera într-o singură îmbrățișare.

Dar apoi telefonul a sunat: Viorel. Am răspuns mecanic, spunând că întârzii din cauza medicului. Mihai m-a privit cu înțelegere.

— Trebuie să plec…

— Știu. Dar promite-mi ceva: nu te mai minți singură. Niciodată.

Am dat din cap și am plecat fără să privesc înapoi. Acasă m-au întâmpinat aceleași certuri mărunte și aceeași oboseală sufletească. Dar ceva se schimbase în mine: știam acum că am dreptul să-mi doresc mai mult.

Uneori mă întreb dacă nu cumva toți trăim cu regrete ascunse și vise neîmplinite. Oare câți dintre noi au curajul să-și asculte inima până la capăt? Voi ce ați fi făcut în locul meu?