Fratele meu mi-a cerut să-l primesc în casă: Povestea unei trădări care nu se uită

— Nu pot să cred că ai tupeul să vii aici, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamuri ca un avertisment. Era trecut de zece seara, iar el stătea în pragul ușii mele, cu geaca udă și privirea pierdută. Lângă el, Ana, soția lui, ținea strâns de o valiză veche.

— Te rog, Mihai, nu avem unde să mergem. Am rămas fără casă… Nu vreau să-ți cer nimic, doar câteva zile, până ne punem pe picioare, a spus Vlad, evitându-mi privirea.

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. Ani de zile am încercat să-l uit pe Vlad. Să uit cum, cu cinci ani în urmă, mi-a furat banii strânși pentru avansul la apartament și a dispărut fără urmă. Atunci am simțit că nu mai am frate. Mama a încercat să mă convingă să-l iert, dar nu am putut. Cum să ierți când cel pe care l-ai crescut aproape ca pe un copil al tău te trădează pentru niște bani?

— Mihai… te rog… a șoptit Ana, cu ochii umezi. Știam că nu are nicio vină. Mereu mi-a fost dragă. Dar rana era prea adâncă.

Am oftat adânc și le-am făcut semn să intre. Nu puteam să-i las în stradă, oricât de mult mă durea. În timp ce le pregăteam camera de oaspeți, gândurile îmi fugeau la copilăria noastră. Cum îl apăram pe Vlad de băieții răi din cartier, cum îi făceam temele când mama era la muncă. Cum am crezut mereu că familia e totul.

— Mulțumim, Mihai. Știu că nu merit… a început Vlad, dar l-am oprit dintr-un gest.

— Nu vreau să vorbim despre trecut. Rămâneți cât aveți nevoie, dar vreau liniște în casa mea.

În zilele următoare, tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă. Ana încerca să fie de ajutor: gătea, făcea curat, îmi lăsa bilețele cu „mulțumesc” pe frigider. Vlad însă părea tot mai apăsat. Îl vedeam cum se uită lung la mine când credea că nu-l observ.

Într-o seară, după ce Ana s-a retras devreme în cameră, Vlad a venit la mine în bucătărie. S-a așezat la masă și a început să plângă în hohote.

— Mihai… nu mai pot. Am greșit enorm. Am fost prost și laș. Am crezut că dacă fug cu banii o să pot începe o viață nouă cu Ana. Dar totul s-a dus de râpă. Am pierdut tot: serviciu, prieteni… Acum nici măcar tu nu mă mai poți privi în ochi.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut copilul speriat care venea la mine când avea coșmaruri. Dar și bărbatul care m-a trădat fără remușcări.

— Vlad, știi ce m-a durut cel mai tare? Nu banii. Ci faptul că ai dispărut fără un cuvânt. Că n-ai avut curajul să-mi spui adevărul.

A dat din cap rușinat.

— Știu… Și nu pot da timpul înapoi. Dar vreau să-ți spun că mi-e dor de tine. De fratele meu.

Am simțit un nod în gât. O parte din mine voia să-l ia în brațe și să uite totul. Alta voia să-l dea afară chiar atunci.

— Nu știu dacă pot să te iert, Vlad. Poate nici nu merit să fiu iertat… Dar nu pot trăi cu ura asta în suflet.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la el:

„Mihai,
Nu vreau să-ți stric liniștea. Plecăm azi, dar vreau să știi că te iubesc și îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Dacă vreodată vei putea să mă ierți, voi fi aici.”

Am rămas cu scrisoarea în mână mult timp. M-am uitat pe geam la orașul cenușiu și m-am întrebat: cât valorează liniștea mea? Cât valorează o familie? Pot oare granițele puse pentru a mă proteja să devină ziduri care mă izolează de cei dragi?

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar oare merită să trăim cu ele ca niște prizonieri ai trecutului? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?