Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Ioana! Ori ei, ori eu!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui tăioasă mă făcea să simt că mă prăbușesc. Era a treia oară în săptămâna asta când discuția ajungea aici, la același ultimatum.

Totul începuse la prânzul de duminică, când mama a făcut sarmale, iar tata a deschis o sticlă de vin vechi. Erau toți: fratele meu, Cătălin, cu soția lui, Andreea, și copiii lor gălăgioși, bunica ce povestea mereu aceleași amintiri din tinerețe. Radu părea obosit, dar am sperat că va trece peste. Nu a trecut.

— Radu, nu mai bea dacă nu-ți face bine, i-a spus tata pe un ton prea autoritar.
— Nu-mi spuneți voi ce să fac în casa voastră! a răbufnit el, trântind paharul pe masă.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de suspinul mamei și de privirile acuzatoare ale lui Cătălin. Am încercat să detensionez atmosfera, dar era prea târziu. Radu s-a ridicat brusc și a ieșit fără să salute. Eu am rămas cu ochii în farfurie și cu inima sfâșiată.

De atunci, Radu refuză să mai vorbească despre ai mei. Nu vrea să-i vadă, nu răspunde la telefon când mama mă sună și nici nu mă lasă să merg singură la ei. Spune că nu-l respectă și că nu va accepta niciodată să fie tratat ca un copil.

— Ioana, tu nu vezi că nu mă vor? Că pentru ei n-o să fiu niciodată destul de bun?

Îl iubesc pe Radu. Am trecut prin multe împreună: ani grei de chirie în București, rate la bancă pentru apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, nopți nedormite când s-a îmbolnăvit mama lui. Dar familia mea e tot ce am avut vreodată stabil. Tata m-a învățat să merg pe bicicletă, mama m-a ținut de mână la primul meu examen important. Cum să aleg între ei?

În fiecare seară mă gândesc la acea masă de duminică. Îmi amintesc cum bunica a încercat să schimbe subiectul povestind despre război, cum Andreea a strâns copiii la piept ca să nu audă cearta. Parcă văd și acum fața mamei, palidă și plină de lacrimi reținute.

— Ioana, tu ce părere ai? m-a întrebat tata după ce Radu a plecat.
— Nu știu… Vreau doar liniște.
— Liniște nu o să ai până nu-ți pui viața în ordine, mi-a spus el cu voce joasă.

De atunci mă simt ca între două fronturi. La serviciu încerc să mă concentrez pe proiecte, dar gândurile îmi fug mereu acasă. Colega mea, Mirela, m-a întrebat într-o zi:

— Ce ai pățit? Parcă nu mai ești tu…
— Nimic… doar oboseală.

Dar adevărul e că mă simt sfâșiată. Radu devine tot mai irascibil. Orice discuție despre familie se termină cu ușa trântită sau cu ore de tăcere apăsătoare. Mama îmi trimite mesaje lungi despre cât îi lipsesc vizitele mele și cât suferă tata că nu ne mai vede împreună.

Într-o seară am cedat și am mers singură la părinți. Mama m-a întâmpinat cu ochii roșii:

— Ce se întâmplă cu voi? De ce nu mai veniți?
— Mamă… e complicat. Radu s-a simțit jignit.
— Și noi ne-am simțit răniți! Dar suntem familie! Nu poți lăsa o ceartă să ne despartă!

Am plâns amândouă în bucătăria copilăriei mele. Tata a venit târziu acasă și m-a privit lung:

— Dacă el te iubește cu adevărat, trebuie să înțeleagă cât contează familia pentru tine.

Când m-am întors acasă, Radu era pe balcon, fumând nervos.

— Ai fost la ei?
— Da.
— Și?
— Au suferit și ei…
— Nu-mi pasă! Eu nu mai calc acolo!

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să țip, dar n-am putut. M-am închis în baie și am plâns până târziu în noapte.

Zilele au trecut greu. Am încercat să-l conving pe Radu să vorbim cu un psiholog de cuplu. A refuzat categoric:

— Nu sunt nebun! Problema e la ei!

M-am întrebat dacă nu cumva vina e a mea. Poate trebuia să intervin mai ferm atunci, la masă. Poate trebuia să-l apăr pe Radu sau să-l rog pe tata să fie mai blând. Dar cum poți împiedica două lumi atât de diferite să se ciocnească?

Cătălin mi-a scris într-o zi:

— Ioana, nu lăsa orgoliile să vă distrugă familia.

Dar orgoliile nu sunt doar ale lor. Sunt și ale mele. Nu vreau să renunț nici la părinți, nici la omul pe care îl iubesc.

Într-o dimineață, după o noapte albă, i-am spus lui Radu:

— Eu nu pot trăi așa. Trebuie să găsim o cale să ne împăcăm cu ai mei.
El s-a uitat la mine lung:
— Dacă îi alegi pe ei… eu plec.

Atunci am simțit că totul se prăbușește în jurul meu. Mi-am dat seama că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există respect reciproc și dorința de a construi punți peste prăpastiile dintre noi.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: oare chiar trebuie să aleg? Oare există vreo cale prin care două lumi atât de diferite pot coexista fără să mă rupă pe mine în două?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să împăcați două iubiri care par imposibil de adus împreună?