Între două lumi: Povestea unei mame și a snorei sale

— Nu pot să cred, Vlad! Ai adus-o pe fata asta aici, fără să mă întrebi nimic? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Vlad, fiul meu, stătea cu ochii în pământ, iar Irina, cu părul ei vopsit într-un roșu aprins și cu un cercel în nas, încerca să-și ascundă neliniștea în spatele unui zâmbet timid.

— Mamă, te rog… Irina e importantă pentru mine. Vreau să o cunoști așa cum e ea, nu cum ți-ai imaginat tu că ar trebui să fie cineva pentru mine.

M-am simțit trădată. Eu, care am crescut singură doi copii după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident de muncă la combinat. Eu, care am muncit pe brânci ca să nu le lipsească nimic. Acum, Vlad îmi aduce acasă o fată care nu știe să facă nici măcar o salată de vinete și care vorbește despre „libertate” și „autenticitate” de parcă ar fi niște haine la modă.

În primele săptămâni, fiecare zi era un câmp de luptă. Irina nu se ridica la masă până nu termina de citit o carte, nu voia să mănânce carne și refuza să meargă la biserică de Paște. Îmi simțeam răbdarea întinsă la maximum. Sora mea, Mariana, mă suna zilnic să mă întrebe dacă „fata aia” a mai făcut vreo trăsnaie.

— Nu vezi că Vlad nu mai e același? De când stă cu ea, parcă nu-l mai recunosc! mi-a spus într-o seară, la telefon.

Avea dreptate. Vlad era mai tăcut, mai retras. Într-o noapte l-am auzit plângând în camera lui. M-am apropiat de ușă și am auzit-o pe Irina șoptindu-i:

— Nu trebuie să alegi între mine și mama ta. Dar nici nu pot să mă prefac că sunt altcineva.

Atunci am simțit un nod în gât. Poate că eram prea dură. Poate că nu voiam să accept că Vlad nu mai era băiețelul meu, ci un bărbat care își făcea propriile alegeri.

Într-o duminică, am găsit-o pe Irina în grădină, încercând să planteze flori. Se chinuia cu o sapă veche, iar mâinile îi erau pline de pământ.

— Ce faci acolo? am întrebat, cu un ton mai aspru decât intenționam.

— Încerc să plantez niște lalele. Știu că vă plac florile… Poate așa mă veți privi altfel.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, nu doar rebelă. M-am aplecat lângă ea și am început să-i arăt cum se sapă corect. Am râs împreună când am descoperit că a plantat bulbii cu susul în jos.

A fost prima noastră apropiere. Dar conflictele nu au dispărut. Într-o seară, la masă, Irina a refuzat sarmalele mele.

— Nu mănânc carne, doamnă Maria. Îmi pare rău.

— La noi în casă așa se face! am izbucnit. Dacă nu-ți convine, poți să gătești tu!

Vlad a trântit furculița și a ieșit din cameră. Irina a rămas cu ochii în lacrimi.

— Nu vreau să vă stric familia… Poate ar fi mai bine să plec.

Atunci am simțit că pierd totul. Am stat toată noaptea și m-am gândit la mama mea, cât de greu i-a fost să mă accepte când m-am măritat cu Doru, care era din alt sat și nu avea zestre. Am plâns în tăcere, rușinată de încăpățânarea mea.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina făcând clătite pentru Vlad. Mi-a întins o farfurie.

— Sunt de post. Poate vă plac.

Am luat o îmbucătură și am zâmbit. Erau bune. Am simțit că zidul dintre noi începe să se crape.

Au urmat luni de încercări și greșeli. Am învățat să gătesc împreună cu Irina rețete fără carne. Ea m-a învățat să folosesc internetul ca să vorbesc cu nepoata mea din Italia. Vlad a început să râdă din nou la masă.

Într-o zi, Irina a venit acasă cu ochii roșii.

— Mama mea nu vrea să mai vorbească cu mine. Zice că m-am schimbat de când sunt cu Vlad… Că nu mai sunt fata ei.

Am luat-o în brațe fără să gândesc. Pentru prima dată, am simțit că Irina e și ea copilul meu. Am plâns împreună.

Când Vlad și Irina s-au căsătorit, am fost cea mai mândră mamă din lume. Am dansat cu Irina la nuntă și am simțit că Doru ar fi fost mândru de noi.

Acum, când stau pe bancă în grădină și le privesc pe Irina și pe Vlad jucându-se cu fetița lor, mă întreb: Oare cât de mult ne rănim unii pe alții din frică? Și cât de mult putem iubi, dacă avem curajul să ne deschidem inimile?