Merele din traistă și ușa trântită: Povestea unei surori dezamăgite

— Atât ai putut să aduci? Doar niște mere? Vocea Victoriei răsuna în bucătăria ei spațioasă, cu faianță lucioasă și miros de cafea proaspătă. Mă uitam la coșul cu mere roșii, abia culese din livada bunicii, și simțeam cum obrajii îmi ard. Nu era prima dată când simțeam că nu mă ridic la nivelul așteptărilor ei, dar niciodată nu fusese atât de directă.

Victoria era mereu impecabilă: părul prins într-un coc perfect, hainele scumpe, copiii cuminți și soțul care îi aducea flori în fiecare vineri. Eu, Ana, sora mai mică, 28 de ani, încă chiriașă într-o garsonieră din București, cu salariu de debutant la o editură mică. Nu aveam bani de parfumuri franțuzești sau jucării sofisticate pentru nepoți. Dar merele astea… erau tot ce aveam mai bun. Le-am ales cu grijă, am șters fiecare coajă până a strălucit. În mintea mea, era un gest sincer, o amintire din copilărie, când mergeam împreună la bunici și ne întreceam care găsește cel mai dulce măr.

— Victoria, știi că nu pot să… am început eu, dar ea m-a întrerupt cu un gest scurt.

— Toată lumea vine cu ceva frumos la mine. Tu vii cu mere? Ce să fac eu cu ele? Nici copiii nu le vor.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la masa plină: prăjituri de la cofetărie, sucuri scumpe, cutii colorate cu fundițe. Merele mele păreau ridicole. Am încercat să zâmbesc.

— Sunt din livada bunicii… Ți-ai amintit vreodată cât ne bucuram când găseam merele alea mici și dulci?

Victoria a oftat teatral.

— Ana, nu mai suntem copii. Acum suntem adulți. Oamenii se așteaptă la altceva.

În acel moment a intrat în bucătărie și fratele nostru, Mihai, cu soția lui, Andreea. Au salutat zgomotos, au pus pe masă o pungă mare cu jucării pentru copii și o sticlă de vin scump pentru gazdă. Victoria s-a luminat la față.

— Uite, Mihai știe să facă o surpriză! a exclamat ea.

M-am simțit invizibilă. Am încercat să mă retrag spre hol, dar Victoria m-a urmărit cu privirea rece.

— Dacă nu poți să te comporți ca un adult, Ana, poate ar trebui să te gândești mai bine înainte să vii data viitoare.

Nu am mai zis nimic. Am luat geaca și am ieșit pe ușă. În spatele meu am auzit-o spunând:

— Să nu uiți să iei merele cu tine!

Am coborât scările blocului cu coșul în brațe și lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am așezat pe o bancă în fața blocului și am privit merele. Erau frumoase, lucioase, pline de amintiri. Dar pentru Victoria nu valorau nimic.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era un mesaj de la fratele nostru mai mic, Doru: „Ai ajuns la Victoria? Cum a fost?”

Nu i-am răspuns imediat. Îmi era rușine să-i spun adevărul. Doru și Irina, mezinii familiei, încă erau studenți la Cluj și nu aveau nici ei bani de cadouri scumpe. Dar niciodată nu fuseseră respinși atât de brutal.

Am pornit spre metrou cu pași grei. În vagonul aglomerat mi-am amintit de copilăria noastră: cum ne jucam toți cinci în curtea bunicilor, cum ne certam pe leagăn sau pe ultima felie de cozonac. Atunci nu conta cine avea cele mai frumoase haine sau cine aducea cele mai scumpe jucării. Eram doar noi și dragostea simplă dintre frați.

Ajunsă acasă, am pus coșul cu mere pe masă și m-am prăbușit pe canapea. Telefonul a sunat din nou – de data asta era mama.

— Ana, ce-ai pățit? Victoria mi-a spus că ai plecat supărată…

Vocea mamei era blândă, dar obosită. I-am povestit totul printre suspine.

— Of, mamă… fiecare dintre voi a crescut altfel. Victoria s-a obișnuit cu alt stil de viață. Dar să știi că merele alea valorează mai mult decât orice cutie cu fundiță pentru cine știe să le aprecieze.

— Dar de ce trebuie să fie totul despre bani? De ce nu putem fi ca înainte?

Mama a tăcut o clipă.

— Pentru că oamenii se schimbă, Ana. Dar tu să nu te schimbi dacă asta te face fericită.

Am închis ochii și am inspirat adânc mirosul merelor proaspete. M-am gândit la Victoria: oare chiar credea că dragostea se măsoară în cadouri? Sau era doar obosită, copleșită de presiunea de a fi mereu perfectă?

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt de la Victoria: „Îmi pare rău dacă te-am supărat.” Atât. Fără explicații, fără invitație să revin sau vreo încercare de împăcare adevărată.

Am decis să duc merele la birou. Colegii mei s-au bucurat ca niște copii: „Ce bune sunt! Parcă-s din copilărie!”

În timp ce îi priveam cum mușcă din fructe cu poftă, m-am întrebat: oare când am început să credem că valoarea unui om stă în ceea ce poate cumpăra?

Poate că uneori ușile ni se trântesc în față ca să ne amintească cine suntem cu adevărat. Dar voi ce credeți? Dragostea dintre frați poate supraviețui atunci când lumea pare să ceară doar aparențe?