„Nu poți fi bunică în blugi!” – Povestea unei femei care refuză să îmbătrânească după reguli străine

— Mamă, nu poți să vii la serbarea lui Vlad îmbrăcată așa! Ce-o să zică ceilalți părinți? Bunicile nu poartă blugi rupți!

Vocea Irinei răsună ascuțit în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea proaspătă și pâine prăjită. Mă uit la ea peste ochelari, cu mâinile încă pe cana fierbinte. Îmi simt obrajii arzând, nu de la aburul cafelei, ci de la rușinea pe care vrea să mi-o bage pe gât.

— Irina, sunt doar niște blugi. Și nici măcar nu sunt rupți, doar puțin uzați. Mă simt bine în ei. Nu vreau să mă îmbrac ca o babă, doar pentru că am un nepot.

Ea oftează teatral și își dă ochii peste cap. Vlad, băiețelul ei de șapte ani, mă privește curios din pragul ușii, cu un zâmbet ștrengăresc. Pentru el sunt „Buni”, cea care îl duce cu bicicleta prin parc și îi cumpără înghețată la miezul nopții. Pentru Irina, însă, sunt o rușine ambulantă.

— Nu e vorba doar despre tine, mamă! E despre imaginea familiei. Toate celelalte bunici vin cu fuste lungi, cu baticuri… Tu ești mereu altfel! De ce nu poți fi ca ele?

Îmi mușc buza de jos și simt cum mă năpădește furia. De ce trebuie să fiu ca ele? De ce trebuie să-mi ascund părul vopsit roșcat sub o basma? De ce nu pot râde tare sau dansa la petrecerile de familie? Am muncit o viață întreagă ca să ajung aici – să am timp pentru mine, să port ce vreau, să trăiesc cum simt.

Mă ridic brusc și mă uit în oglinda din hol. Ridurile din jurul ochilor îmi spun povestea: nopți nedormite lângă Irina când era bolnavă, ani de stat la cozi pentru lapte și carne pe vremea lui Ceaușescu, bătălii cu soțul meu, Doru, care nu înțelegea niciodată de ce vreau mai mult decât „o casă curată și o masă caldă”.

— Irina, am 58 de ani. Nu sunt bătrână. Și nici nu vreau să fiu. Dacă pentru tine asta e o problemă…

Ea mă întrerupe:

— Nu e vorba despre vârstă! E despre respect! Despre cum ne văd ceilalți!

— Și dacă ceilalți mă văd ca pe o ciudată? Ce se întâmplă? Se prăbușește lumea?

Irina tace. Își strânge buzele și se uită la mine ca la un copil obraznic. Îmi vine să râd și să plâng în același timp.

În ziua serbării, mă îmbrac totuși cu blugii mei preferați și cu o cămașă albă largă. Îmi pun cerceii mari, colorați, pe care i-am cumpărat din Vama Veche acum două veri. Când ajung la școală, simt privirile celorlalte mame și bunici – unele dezaprobatoare, altele curioase sau chiar admirative. Vlad aleargă spre mine și mă ia de mână:

— Buni, ai venit! Ce bine că ai venit!

Îl strâng tare la piept și simt că totul are sens. Pentru el nu contează cum arăt. Contează că sunt acolo.

După serbare, Irina mă trage deoparte:

— Ai văzut cum se uitau la tine? Chiar nu-ți pasă?

— Nu-mi pasă, Irina. M-am săturat să trăiesc după regulile altora. Am fost toată viața „soția lui Doru”, „mama Irinei”, „contabila de la bloc”. Acum vreau să fiu eu însămi.

Se uită la mine lung, cu ochii umezi. Pentru prima dată văd în ea nu doar fiica mea încăpățânată, ci și femeia care se teme să nu fie judecată. O iau de mână.

— Știi… când eram mică, bunica mea îmi spunea mereu: „Femeile trebuie să fie cuminți, să nu iasă în evidență.” Dar eu n-am vrut niciodată asta. Poate că tu ai nevoie să fii acceptată de ceilalți. Eu am nevoie să fiu liberă.

Irina oftează și dă din cap.

— Poate ai dreptate… Poate că mi-e frică să nu râdă lumea de mine prin tine.

O îmbrățișez strâns. Simt că între noi s-a spart un zid vechi de ani buni.

Seara, acasă, Doru mă privește peste ziar:

— Iar ai făcut-o pe nebuna?

Zâmbesc amar.

— Poate că da… Dar măcar sunt nebuna mea.

El ridică din umeri și se întoarce la știrile lui despre politică și scumpiri.

În acea noapte stau pe balcon, cu o cană de ceai fierbinte în mâini. Privesc luminile orașului și mă gândesc la toate femeile ca mine – prinse între dorința de a fi ele însele și presiunea de a se conforma. Câte dintre noi au curajul să spună „nu” regulilor care ne sufocă?

Oare cât timp vom mai lăsa frica de gura lumii să ne fure bucuria? Voi ce ați face în locul meu?