„Nu te-a obligat nimeni să faci copii”: Povestea unei fiice între datorii, vise și cuvinte grele

— Nu te-a obligat nimeni să faci copii, Ioana! Nici să te măriți cu Doru! Dacă nu vă descurcați, nu e vina mea!

Cuvintele mamei mele au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Era seara târziu, copiii dormeau în camera lor mică, iar eu stăteam la masa din bucătăria noastră de chirie, cu facturile împrăștiate în față. Mama venise să-mi aducă niște mere din grădină și, ca de obicei, nu putuse să plece fără să arunce o vorbă grea.

— Mamă, nu-ți cer bani, doar… un pic de înțelegere. Știi cât de greu ne e cu ratele astea, cu prețurile care cresc de la o lună la alta… Doru muncește peste program, eu abia mai apuc să respir între serviciu și copii. Nu vreau să-ți cer nimic, doar să nu mă judeci atât de aspru.

Ea s-a ridicat brusc de pe scaun, cu ochii reci:

— Eu am crescut singură doi copii după ce tata-tău a murit. Nu m-am plâns la nimeni! Voi ați vrut casă mare, nuntă cu lăutari, doi copii… Acum suportați consecințele!

Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și curățenie. M-am gândit la Doru, care venea acasă tot mai târziu, obosit și tăcut. La copiii noștri, Ana și Vlad, care nu știau încă ce înseamnă să-ți fie rușine că nu ai bani de excursie sau de haine noi.

A doua zi dimineață, Doru s-a uitat la mine lung:

— Ce-ai pățit? Ai plâns toată noaptea?

Am dat din cap că nu. Nu voiam să-i spun că mama mă făcuse din nou să mă simt mică și vinovată. Dar el a știut.

— Ioana, nu mai asculta. Știi că nu avem altă soluție acum. Dacă nu plătim rata luna asta, ne dă banca afară. O să găsesc eu ceva de lucru și în weekend…

— Doru, nu mai poți! Te văd cât ești de obosit. Și copiii au nevoie de tine acasă…

El a oftat și a ieșit pe ușă fără să mai spună nimic.

În acea zi am mers la serviciu cu sufletul greu. Lucrez ca vânzătoare la un supermarket din cartier. Salariul abia ne ajunge pentru strictul necesar. Colegele mele râdeau la pauză:

— Ioana, iar ai venit cu ochii umflați? Ce-ai pățit?

— Nimic, doar n-am dormit bine…

Dar ele știau. Toate aveam povești asemănătoare: soți plecați la muncă în străinătate, copii crescuți de bunici, rate la bancă pentru apartamente vechi și reci.

Seara am sunat-o pe bunica mea, mama mamei. Are 82 de ani și trăiește singură într-un sat din Buzău.

— Bunico, tu cum ai reușit să treci peste toate?

A oftat greu la telefon:

— Fata mea, fiecare generație are crucea ei. Eu am prins războiul și foametea. Mama ta a crescut singură copiii. Tu ai altfel de greutăți. Dar să știi că nu-i rușine să ceri ajutorul când nu mai poți.

— Dar mama zice că e vina mea că am făcut copii…

— Las-o pe ea! O doare că nu poate să te ajute mai mult. Și poate îi e ciudă că tu ai avut curajul să iubești și să-ți faci o familie.

Am închis telefonul cu inima puțin mai ușoară. Dar tot nu aveam soluții pentru facturile care se adunau.

În weekend am mers la mama cu copiii. Ana a alergat direct în brațele ei:

— Bunicooo! Mi-e foame!

Mama i-a dat o felie de cozonac și s-a uitat la mine peste ochelari:

— N-ai făcut tu cozonac acasă?

— N-am avut timp… Am lucrat sâmbătă până târziu.

A dat din cap dezaprobator:

— Voi, tinerii de azi… numai scuze aveți!

M-am simțit din nou mică. Am vrut să-i spun că nu e vina mea că viața e atât de scumpă acum, că salariile sunt mici și prețurile urcă mereu. Că nu toți avem norocul să moștenim o casă sau un teren.

Seara, după ce am ajuns acasă, Doru mi-a spus:

— Ioana, hai să vindem mașina. Ne descurcăm fără ea o vreme. Poate așa mai scăpăm de o rată.

Am izbucnit în plâns:

— Nu vreau să renunțăm la tot ce avem! Parcă tot ce am construit se dărâmă…

El m-a strâns în brațe:

— Nu contează casa sau mașina. Contează noi patru. Atât.

În noaptea aceea am stat mult timp trează. M-am gândit la mama și la bunica. La cât de diferite suntem și totuși cât de asemănătoare în suferință. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să-i demonstrez mamei că nu sunt o ratată doar pentru că viața m-a pus în genunchi.

Poate că generația noastră nu va avea niciodată casele părinților noștri sau siguranța lor financiară. Poate că vom trăi mereu cu frica zilei de mâine. Dar oare cât valorează liniștea sufletească față de o casă plătită? Oare chiar e vina noastră că ne-am dorit familie și copii? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat prea repede pentru noi?

Voi ce credeți? E vina noastră că ne zbatem sau ar trebui ca părinții să ne fie alături fără judecată?