„Nu vreau să fiu doar bunica de serviciu” – Povestea Mariei după 60 de ani

— Mamă, nu poți să vii și azi să stai cu Vlad? Nu găsesc pe nimeni altcineva și am o ședință importantă la birou! vocea Ioanei răsună în telefon, grăbită, aproape imploratoare. Mă uit la ceas: e 7:30 dimineața. Tocmai îmi turnasem cafeaua și visam la o zi doar pentru mine. Azi voiam să merg la bibliotecă, să răsfoiesc cărți vechi, să mă pierd printre rafturi, așa cum nu am mai făcut de când eram tânără.

— Ioana, azi chiar voiam să ies puțin… încerc să spun, dar fiica mea nu mă ascultă.

— Mamă, te rog! Știi cât de greu îmi e la serviciu. Nu pot lipsi. Vlad te iubește, cu tine se simte cel mai bine. Te rog!

Închid ochii. Simt cum mă apasă vinovăția. Cum să spun nu? Cum să-i refuz ajutorul când știu cât de greu i-a fost mereu? Dar în același timp, simt cum ceva din mine se rupe. Parcă aș trăda un cod nescris al „bunicii bune”, dar și pe mine însămi.

Mă îmbrac repede și plec spre blocul Ioanei. Pe drum, mă gândesc la toate visele mele amânate: cursul de italiană la care nu m-am înscris niciodată, excursia la mare în septembrie, când plajele sunt goale și liniștite, serile de dans popular la Căminul Cultural din cartier. Mereu altcineva a avut prioritate: întâi părinții mei bolnavi, apoi copiii mici, apoi soțul meu, Doru, care s-a stins acum patru ani. Acum, când credeam că am dreptul la liniște și bucurii simple, sunt din nou prinsă într-un carusel de așteptări.

Vlad mă întâmpină cu un zâmbet larg și mă ia în brațe. Îl iubesc nespus. Dar în timp ce îi încălzesc laptele și îi citesc povești, simt cum zilele mele se scurg una după alta la fel: între cumpărături pentru casă, gătit pentru copii și nepoți, stat cu Vlad sau cu Mara (nepoata cea mică a lui Radu, băiatul meu). Seara, când ajung acasă, mă uit la agenda goală și mă întreb: când am trăit ultima dată pentru mine?

Într-o seară, la cină cu Radu și soția lui, Ana, încerc timid să deschid subiectul:

— M-am gândit să plec câteva zile la mare, singură. Să mă odihnesc puțin…

Ana ridică sprâncenele:

— Dar cine stă cu Mara? Știi că avem programul ăsta nou la serviciu…

Radu oftează:

— Mamă, nu poți amâna? E greu acum pentru toți…

Simt cum mi se strânge inima. Îmi vine să țip: „Dar eu? Eu când contez?” Dar nu spun nimic. Zâmbesc forțat și schimb subiectul.

Seara aceea nu-mi dă pace. Mă plimb prin casă și mă uit la fotografiile vechi: eu tânără, cu părul lung prins în coadă, râzând cu prietenele pe malul Oltului; eu cu Doru la munte; eu dansând la o nuntă. Unde s-a dus fata aceea? Când am devenit doar „mama” sau „bunica”?

Într-o zi, primesc un telefon de la prietena mea din tinerețe, Viorica:

— Maria, hai cu mine la cursul de pictură! E gratis pentru pensionari! Nu mai accept refuzuri!

Îmi vine să râd și să plâng în același timp.

— Viorica, nu pot… trebuie să stau cu Vlad.

— Mereu trebuie! Dar tu? Tu când mai exiști?

Cuvintele ei mă lovesc ca un duș rece. În acea noapte nu dorm deloc. Îmi dau seama că nu mai pot continua așa. A doua zi dimineață, le spun copiilor:

— De luna viitoare, îmi iau două zile pe săptămână doar pentru mine. Nu mai pot fi mereu disponibilă. Vreau să trăiesc și eu!

Ioana se supără.

— Mamă, nu e corect! Tu ai avut ajutor când eram mici!

— Am avut ajutor pentru că bunica ta a vrut să ne ajute, nu pentru că era obligată! îi răspund cu voce tremurată.

Radu tace. Ana oftează nemulțumită.

Timp de câteva zile e tăcere între noi. Mă simt vinovată și eliberată în același timp. În prima zi liberă merg la bibliotecă. Miroase a hârtie veche și liniște. Îmi cumpăr o cafea și mă plimb prin parc fără grabă. Simt că respir din nou.

Cu timpul, copiii mei încep să accepte noua situație. Vlad și Mara vin mai rar la mine, dar când vin ne bucurăm altfel unul de celălalt. Încep cursul de pictură cu Viorica și descopăr că încă pot visa.

Uneori mă întreb dacă sunt egoistă sau doar om. Dacă dragostea pentru familie trebuie mereu să însemne sacrificiu total. Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere?

Poate că nu e prea târziu să-mi recuperez viața. Voi ce ați face în locul meu? E greșit să vrei mai mult decât rolul de „bunica de serviciu”?