O aniversare care a schimbat totul: între a fi noră și a fi eu însămi

— Nu așa se taie ceapa, Ilinca! Se aude vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsunând peste aburii groși ai ciorbei de perișoare. Mâinile îmi tremură pe cuțit, iar ochii mi se umplu de lacrimi – nu doar de la ceapă. E prima mea aniversare ca noră în familia lui Vlad și, deși am visat la o seară caldă, plină de râsete, mă simt ca la un examen pe care știu că-l voi pica.

— Lasă, mamă, Ilinca se descurcă, intervine Vlad, încercând să-mi ia apărarea. Dar vocea lui e slabă, aproape pierdută printre instrucțiunile precise ale soacrei mele și privirile critice ale socrului, domnul Ion, care stă la masă cu ziarul în față, dar nu scapă nimic din ce se întâmplă.

— Dacă vrei să iasă ceva bun, trebuie să respecți rețeta! continuă Mariana, luându-mi cuțitul din mână. Mă simt ca un copil certat pentru că a colorat în afara liniilor. Îmi vine să fug din bucătărie, dar rămân pe loc, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește.

M-am mutat la Vlad acum trei luni. Până atunci, ne vedeam doar în weekenduri și totul părea simplu. Dar de când locuim împreună, iar părinții lui vin aproape săptămânal „să ne ajute”, simt că nu mai am aer. Totul e sub lupă: cum gătesc, cum spăl vasele, cum aranjez masa. Orice gest e analizat și comparat cu „cum făcea mama lui Vlad”.

În seara asta trebuia să fie altfel. E ziua lui Vlad și am vrut să-i pregătesc ciorba preferată și prăjitura cu mere pe care o făcea bunica mea. Dar nimic nu merge conform planului. Mariana schimbă ordinea ingredientelor, adaugă sare peste măsură și oftează teatral de fiecare dată când fac ceva „greșit”.

— Ilinca, ai pus prea mult zahăr în prăjitură! strigă ea din pragul bucătăriei. Socrul meu ridică ochii din ziar și oftează. Vlad încearcă să glumească:

— Lasă, mamă, poate ne place mai dulce!

Dar nimeni nu râde.

Masa e tensionată. Farfuriile se ciocnesc prea tare, conversațiile sunt scurte și tăioase. Mariana povestește despre cum Vlad era cel mai cuminte copil și cum îi plăcea doar ciorba ei. Eu încerc să zâmbesc, dar simt că fiecare cuvânt e o comparație dureroasă.

— Ilinca, tu ai frați? mă întreabă brusc domnul Ion.

— Nu, sunt singură la părinți.

— Aha… Poate de-aia nu știi să te descurci în bucătărie. La noi în familie fetele învățau de mici să gătească pentru toți.

Simt cum obrajii mi se înroșesc. Vlad îmi strânge mâna pe sub masă, dar nu spune nimic. M-aș fi așteptat să mă apere mai mult, dar știu cât de greu îi este să se pună între mine și părinții lui.

După masă, Mariana inspectează bucătăria ca un general pe câmpul de luptă.

— Ai lăsat firimituri pe masă… Și tava asta n-ai spălat-o bine.

Nu mai rezist. Mă retrag în dormitor sub pretextul că trebuie să răspund la un mesaj. Închid ușa și mă prăbușesc pe pat. Lacrimile curg fără oprire. Mă simt invizibilă și neputincioasă. Cum pot să fiu eu însămi într-o casă unde fiecare gest e judecat?

Îmi amintesc de mama mea, care mereu mi-a spus: „Nu te schimba pentru nimeni.” Dar dacă nu mă adaptez, risc să stric relația cu Vlad? Dacă mă schimb prea mult, risc să mă pierd pe mine?

Seara se termină cu un „La mulți ani!” spus fără entuziasm și cu promisiunea Marianei că data viitoare va aduce ea prăjitura „ca lumea”. După ce pleacă părinții lui Vlad, rămânem singuri în bucătărie.

— Îmi pare rău… spune el încet.

— Nu e vina ta… Dar nici a mea nu cred că e.

— Știu că e greu cu ai mei… Dar poate dacă ai încerca să faci lucrurile cum vor ei…

Îl privesc lung. Oare chiar trebuie să renunț la felul meu de a fi ca să fiu acceptată? Oare vreodată voi putea fi parte din familia asta fără să simt că nu sunt suficient de bună?

Noaptea târziu, când Vlad adoarme, mă uit la tavan și mă întreb: Cât din mine sunt dispusă să sacrific pentru a fi acceptată? Și dacă mă pierd pe drum, cine mă va mai recunoaște?

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsești echilibrul între a te integra într-o familie nouă și a rămâne tu însăți?