Oaspetele nedorit: Cum vizita la fiica mea mi-a deschis ochii asupra greșelilor mele

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să stau nici măcar o zi cu ea în casă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângeam valiza pe holul mic al apartamentului din Drumul Taberei. Simona, fiica mea, m-a privit lung, cu o oboseală pe care nu o mai văzusem la ea.

— Mama, hai să nu ne grăbim. Poate… poate ar trebui să vorbești cu ea, să-i spui ce te deranjează.

Am simțit cum mă înăbușă lacrimile. Cum să-i spun Simonei că nu mai pot trăi sub același acoperiș cu nora mea, Irina? Că fiecare zi era o luptă pentru putere, pentru control asupra casei fiului meu, Mihai? Că orice gest al meu era interpretat ca o insultă sau ca o încercare de a mă amesteca în viața lor?

Am plecat de la Mihai într-o dimineață ploioasă de martie, după ce Irina mi-a spus, pe un ton glacial:

— Poate ar fi mai bine să vă luați câteva zile libere de la noi. Să vă odihniți la Simona. Cred că și Mihai are nevoie de puțin spațiu.

M-am simțit ca un bagaj uitat pe peronul unei gări. Am ajuns la Simona fără să o anunț. Ea m-a primit, dar am simțit imediat că nu era pregătită pentru vizita mea. Apartamentul ei era mic, plin de jucării și haine de copii. Soțul ei, Radu, m-a salutat politicos, dar rece. Nepoata mea, Ilinca, s-a uitat la mine cu ochi mari și curioși.

— Mama, cât ai de gând să stai? m-a întrebat Simona în seara aceea, după ce Ilinca a adormit.

— Nu știu… până mă liniștesc. Nu mai pot acasă la Mihai. Irina… nu mă mai suportă.

Simona a oftat adânc.

— Mama, știi că te iubesc. Dar nici aici nu e ușor. Radu lucrează mult, eu sunt mereu obosită… Ilinca e bolnavă des. Nu prea avem loc.

Am simțit cum mă strâng pereții. Pentru prima dată în viață, nu aveam unde să mă duc. M-am simțit inutilă și stingheră în propria familie.

Zilele au trecut greu. Încercam să ajut prin casă, dar orice făceam părea să deranjeze pe cineva. Într-o dimineață, am spălat vasele și am pus farfuriile în alt dulap decât cel obișnuit.

— Mama! Unde ai pus farfuriile? Nu mai găsesc nimic! a strigat Simona din bucătărie.

— Am vrut doar să te ajut…

— Știu, dar te rog… lasă-le cum le știu eu. E greu când totul se schimbă.

M-am retras în camera mică unde dormeam și am plâns în tăcere. M-am gândit la anii când copiii mei erau mici și eu eram stăpâna casei. Totul era după regulile mele. Nu acceptam replici sau sfaturi. Poate că și eu am fost la fel de dură cu mama mea…

Într-o seară, după ce Ilinca a făcut febră mare și Simona era epuizată, am încercat să-i dau un sfat:

— Poate ar trebui să-i dai un ceai de tei și să-i pui o compresă rece pe frunte.

Simona s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală:

— Mama, știu că vrei să ajuți, dar acum doctorii spun altceva. Am dat deja ce trebuia. Te rog… lasă-mă să mă descurc.

Am simțit că nu mai am loc nici aici. În noaptea aceea am stat trează mult timp, ascultând respirația grea a Ilincăi și suspinele Simonei din camera alăturată.

A doua zi dimineață, Radu mi-a spus direct:

— Doamnă Maria, poate ar fi bine să vorbiți cu Mihai. Să încercați să vă împăcați cu Irina. Știu că nu e ușor pentru nimeni.

Am simțit că mă sufoc. Toată viața am crezut că sunt o mamă bună, că fac totul pentru copiii mei. Dar acum eram un oaspete nedorit în casele lor.

Într-o după-amiază ploioasă, Simona s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mama… știu că îți e greu. Dar trebuie să înțelegi că și noi avem viețile noastre acum. Când eram mică, îmi doream să mă asculți mai mult… Să nu decizi totul pentru mine. Poate că și Mihai simte la fel.

Am rămas fără cuvinte. Mi-am dat seama că am greșit mult față de copiii mei. Că i-am iubit cum am știut eu, dar nu i-am lăsat să fie liberi. Am vrut mereu să-i protejez, dar poate i-am sufocat.

După câteva zile, mi-am făcut curaj și l-am sunat pe Mihai.

— Mamă… vrei să vii acasă? a întrebat el timid.

— Da… dar numai dacă Irina e de acord.

A urmat o discuție lungă și grea cu Irina. Am plâns amândouă. Mi-am cerut iertare pentru toate momentele când am judecat-o sau am încercat să controlez totul.

— Știu că nu e ușor să fii mamă-soacră… Dar vreau doar liniște în casa noastră, mi-a spus Irina printre lacrimi.

M-am întors acasă la Mihai cu inima grea, dar hotărâtă să schimb ceva în mine. Seara aceea am petrecut-o împreună la masă, fără reproșuri sau tensiuni.

Acum stau pe balconul mic al apartamentului și privesc luminile orașului. Mă întreb: oare câte mame ca mine au ajuns oaspeți nedoriți în viețile copiilor lor? Oare putem învăța vreodată să iubim fără să controlăm? Voi ce credeți?