Odată i-am rugat pe copiii mei să-și viziteze bunica: Am crezut că nu-i va respinge, dar m-am înșelat

— Nu, Irina, nu pot. Nu azi, nu mâine, nu săptămâna viitoare. Nu mai insista, te rog!
Vocea mamei mele răsuna tăios în telefon, iar eu stăteam cu mâna strânsă pe receptor, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În bucătărie, Maria și Vlad își făceau temele, iar cel mic, Darius, plângea în pătuț. Era a treia oară în luna aceea când o rugam pe mama să stea cu copiii măcar două ore după școală, ca să nu mai plătesc after-schoolul care ne mânca jumătate din salariul meu de profesoară.

— Mamă, te rog… Nu-ți cer să-i crești tu. Doar să-i iei de la școală și să stea la tine până vin eu de la serviciu. Sunt copiii tăi…

— Sunt nepoții mei, Irina. Și am dreptul să-mi trăiesc bătrânețea cum vreau. Nu sunt bonă!

Am închis telefonul cu un nod în gât. M-am uitat la copiii mei — ochii Mariei, mari și întrebători, privirea lui Vlad, care încerca să pară indiferent. Darius încă plângea. M-am simțit mică și neputincioasă.

Nu am avut niciodată o relație caldă cu mama. Tata a murit devreme, iar ea a rămas rece și distantă, mereu preocupată de muncă și de ce spune lumea. Când am rămas însărcinată cu Maria, mi-a spus sec: „Ai ales să faci copii, te descurci.” Atunci am crezut că se va schimba când va vedea copiii, dar nu s-a întâmplat nimic. Îi vizita rar și niciodată nu stătea prea mult.

După ce l-am născut pe Darius, lucrurile s-au complicat. Soțul meu, Radu, a fost dat afară din cauza restructurărilor. Am rămas singuri cu trei copii mici și facturi care se adunau. Radu a început să lucreze cu ziua prin sat, iar eu făceam meditații seara ca să mai aduc un ban în casă. Într-o zi, după ce am plătit iar after-schoolul, mi-au rămas bani doar pentru pâine și lapte.

Atunci am avut ideea: dacă mama nu vrea să mă ajute direct, poate copiii ar putea merge singuri la ea după școală. Poate dacă îi vede zilnic, se va atașa de ei. Le-am spus Mariei și lui Vlad:

— Ce-ar fi să mergeți la bunica după școală? Să-i faceți o surpriză! Poate vă pregătește ceva bun…

Maria a zâmbit timid:
— Chiar crezi că se bucură?

— Sigur! E bunica voastră…

A doua zi i-am lăsat la poarta blocului unde locuiește mama. Am plecat la serviciu cu inima strânsă, dar cu speranță. La prânz am primit un mesaj de la Maria: „Bunica nu ne-a lăsat să intrăm. A zis că e ocupată.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Seara, când i-am luat acasă, Maria plângea încet:
— De ce nu ne vrea bunica?

Nu am știut ce să-i răspund. Vlad s-a închis în cameră și nu a vrut să vorbească cu nimeni.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama:
— Mamă, copiii au venit la tine…

— Irina, nu mă obliga! Nu vreau copii în casă! Am nevoie de liniște.

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Toată viața am încercat să-i câștig dragostea și aprobare — acum vedeam că nici copiii mei nu reușeau.

Radu încerca să mă liniștească:
— Las-o, Irina. Nu toți oamenii sunt făcuți să fie buni bunici.

Dar eu nu puteam accepta. În satul nostru toți bunicii își cresc nepoții — îi vezi peste tot: la grădiniță, la piață, la joacă în parc. Numai ai mei erau mereu singuri.

Într-o seară, Maria mi-a spus:
— Mami, dacă o să fiu mamă, eu o să-mi iubesc copiii și nepoții.

Am plâns împreună cu ea. M-am simțit vinovată că nu pot oferi copiilor mei o familie unită.

Au trecut luni grele. Am continuat să plătesc after-schoolul din puținul pe care-l aveam. Copiii au început să evite subiectul bunicii — doar Darius întreba uneori:
— Cine e bunica?

Într-o zi am primit vestea că mama e bolnavă — un accident vascular ușor. Am mers la spital cu copiii. Când ne-a văzut, a întors capul spre perete.

Maria s-a apropiat timid:
— Bunico…

Mama a oftat:
— Ce vreți? Nu vedeți că nu pot vorbi?

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. În acea noapte am stat trează mult timp gândindu-mă: oare ce greșeală am făcut? De ce nu poate mama mea să fie ca alte bunici? Oare eu voi fi altfel pentru copiii mei?

Viața merge înainte. Copiii cresc fără bunici aproape. Eu încerc să le fiu mamă și tată și prieten. Dar rana rămâne acolo — o întrebare fără răspuns: cât de mult putem cere de la cei dragi? Și când ar trebui să acceptăm că unele uși rămân mereu închise?