Prețul unei mere: Povestea unei bunici românce între iubire, sacrificiu și familie

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să vin în fiecare zi, să gătesc, să fac curat, să am grijă de Mara, iar tu să te porți de parcă totul mi se cuvine!
Vocea Irinei răsună ca un tunet în bucătăria mică, aburită de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mă uit la ea, cu mâinile tremurânde pe șorțul ud, și simt cum mi se strânge inima. Plouă afară, picăturile bat în geam ca niște degete nerăbdătoare. Mara, nepoata mea de șapte ani, stă ascunsă după ușa camerei ei, cu ochii mari și umezi.

Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Am crescut într-un sat din Bărăgan, unde lacrimile nu ajutau la nimic. Acolo, dacă nu te țineai tare, nu aveai ce pune pe masă. Dar aici, în Bucureștiul ăsta agitat, unde am venit după ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum trei ani, totul pare mai greu. Am lăsat casa noastră veche pentru a fi aproape de fiul meu, Radu, și familia lui. Credeam că o să fie bine. Că o să fiu de folos. Dar acum mă întreb dacă nu cumva am greșit.

— Irina, eu doar încerc să ajut… Nu vreau să vă deranjez… încerc să fac ce pot pentru Mara…

Irina oftează și-și freacă fruntea. — Maria, nu e vorba că nu apreciez. Dar nu vreau ca Mara să crească simțindu-se vinovată că tu nu ai viața ta. Și nici eu nu mai pot suporta privirile tale când fac ceva altfel decât ai face tu.

Mă simt ca un copil certat. Mă uit la mâinile mele crăpate de muncă și mă gândesc la toate zilele în care am alergat după Mara prin parc, la toate serile când i-am citit povești ca să adoarmă. La toate diminețile când am făcut clătite pentru ea și cafea pentru Irina. Oare chiar am greșit atât de mult?

Radu intră în bucătărie cu pași apăsați. — Ce se întâmplă aici?

Irina îl privește cu ochii roșii: — Mama ta trebuie să înțeleagă că nu poate trăi doar pentru noi.

Radu oftează și se uită la mine: — Mamă, poate ar trebui să-ți mai vezi și tu de viața ta. Să ieși cu prietenele tale, să mergi la biserică… Nu trebuie să faci totul pentru noi.

Mă simt mică. Eu nu mai am prietene aici. Pe Ileana am lăsat-o în sat, iar celelalte femei din bloc sunt prea ocupate cu nepoții lor sau prea obosite ca să iasă la o cafea. Biserica e departe și nu mă simt bine printre străini.

— Dar eu nu vreau decât să vă ajut… Să fiu utilă… Să nu fiu o povară…

Irina ridică din umeri: — Poate că uneori ajutorul tău e prea mult. Poate Mara are nevoie să stea și cu mine sau cu Radu, fără tine între noi.

Mara iese tiptil din cameră și vine la mine. Mă ia de mână și șoptește: — Bunico, nu pleca…

Simt cum mi se rupe sufletul. O strâng la piept și îi mângâi părul moale. Pentru ea aș face orice. Dar oare chiar îi fac bine? Oare nu-i transmit și ei povara sacrificiului meu?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament ca o umbră. M-am uitat la pozele vechi cu Gheorghe, la scrisorile pe care mi le trimitea când era plecat la combinat. Mi-am amintit cum îmi spunea mereu: „Maria, ai grijă de tine! Nu te pierde printre griji.” Dar eu n-am știut niciodată cum să fac asta.

A doua zi dimineață am decis să plec câteva zile la sora mea din Ploiești. Am făcut bagajul în tăcere. Mara a plâns când a aflat.

— Bunico, dacă pleci tu, cine o să-mi citească povestea înainte de culcare?

M-am aplecat spre ea și i-am șoptit: — O să te sune bunica în fiecare seară și o să-ți citească la telefon. Dar trebuie să-i dai voie și mamei tale să fie aproape de tine.

Irina m-a privit lung când am ieșit pe ușă. Nu a spus nimic. Radu m-a condus până la lift.

— Mamă… îmi pare rău că s-a ajuns aici.

— Și mie, Radule… dar poate că așa e mai bine pentru toți.

La Ploiești am stat pe balcon cu sora mea, Elena, și am băut cafea privind ploaia care bătea în streașină.

— Maria, tu ai trăit mereu pentru alții. Poate e timpul să trăiești și pentru tine.

Am zâmbit amar: — Dar dacă nu mai știu cum?

Zilele au trecut greu fără Mara. Îmi lipsea râsul ei, mirosul părului ei după baie, întrebările ei fără sfârșit despre lume. Dar am început să citesc din nou romane vechi, să cos fețe de pernă pentru Elena și chiar să ies la plimbare prin parc.

După o săptămână m-am întors acasă. Mara m-a întâmpinat cu un desen: „Bunica mea e cea mai bună.” Irina m-a îmbrățișat scurt și mi-a spus: — Mulțumesc că ai înțeles.

De atunci încerc să găsesc un echilibru între a fi bunică și a fi Maria. Nu e ușor. Uneori mă simt vinovată că nu sunt mereu acolo pentru Mara. Alteori mă bucur că am timp pentru mine.

Dar mă întreb mereu: oare dragostea pentru familie trebuie să însemne mereu sacrificiu? Sau putem învăța să ne iubim pe noi fără să-i pierdem pe ceilalți?

Voi ce credeți? Cât de mult ar trebui o bunică să se sacrifice pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul la propria viață?