Singură împotriva satului: Lupta mea pentru demnitate ca mamă singură într-o comunitate românească

— Nu te mai uita așa la mine, mamă! Nu am făcut nimic rău! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce stăteam în bucătăria rece, cu miros de ceapă prăjită și supă de găină. Mama, cu mâinile încrucișate la piept, mă privea ca și cum aș fi fost o rușine pentru neamul nostru. Tata nici nu voia să audă de discuții. De când m-a părăsit Ion, tatăl Mariei, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de judecăți și suspiciuni.

Satul nostru, Văleni, e mic. Toată lumea știe totul despre toată lumea. Când Ion a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors, oamenii au început să vorbească. „A lăsat-o că nu-i femeie de casă”, „Cine știe ce-a făcut de a fugit bărbatul”, „Săraca fată, n-are nicio vină, dar mama ei…”. Zvonurile se rostogoleau ca niște pietre reci pe ulițele satului.

În fiecare dimineață, când ieșeam cu Maria de mână spre grădiniță, simțeam privirile femeilor adunate la poartă. Unele își făceau cruce când treceam, altele îmi aruncau zâmbete strâmbe. Odată, tanti Florica mi-a spus direct:

— Măi, Anca, nu ți-e rușine să umbli cu capul sus? Ce-o să creadă copila aia când o să crească?

Am strâns mâna Mariei mai tare și am mers mai departe. Nu aveam răspunsuri. Noaptea plângeam în pernă, iar ziua încercam să fiu puternică pentru fiica mea.

Familia mea nu mi-a fost niciodată aproape. Mama mă certa mereu:

— Dacă ai fi ascultat de mine și nu te-ai fi măritat cu Ion… Ți-am spus eu că nu-i om de casă!

Tata tăcea și se uita pe fereastră, ca și cum nu aș fi existat. Fratele meu, Cătălin, era plecat la București și mă suna rar. „Lasă, Anca, o să fie bine”, îmi spunea mecanic, dar vocea lui suna mereu grăbită.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau în curte și vântul bătea aspru, am găsit curajul să merg la primărie să cer ajutor social. Secretara m-a privit peste ochelari:

— E greu să crești un copil singură… Dar știi că lumea vorbește. Poate ar trebui să te gândești să pleci și tu la oraș.

Am ieșit cu capul plecat și cu inima grea. Dar unde să mă duc? Satul era tot ce aveam. Casa bunicilor mei, grădina cu meri bătrâni, ulița pe care am învățat să merg pe bicicletă — toate erau parte din mine.

Maria creștea și începea să pună întrebări:

— Mami, de ce nu vine tati la serbare?

Îi răspundeam mereu cu jumătăți de adevăruri:

— Tati e departe, iubita mea. Dar eu sunt aici și te iubesc mult.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Maria, am ieșit pe prispă și am privit cerul plin de stele. Am simțit o furie mocnită — nu doar față de Ion, ci față de toți cei care mă judecau fără să știe cât de greu e să fii singur. Să te trezești noaptea când copilul are febră și să nu ai pe cine suna. Să muncești pământul singură, să cari lemnele pentru sobă iarna, să faci față tuturor privirilor.

Într-o zi, la magazinul din sat, am auzit două femei vorbind despre mine:

— O să ajungă fata ei ca maică-sa dacă nu-și găsește un bărbat serios.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am lăsat pâinea pe tejghea și am ieșit fără să cumpăr nimic. Acasă, m-am prăbușit pe pat și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Dar ceva s-a schimbat în mine atunci. Am decis că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi dicteze viața. Am început să caut de lucru online — traduceri mici pentru studenți sau corecturi de texte. Am făcut rost de un laptop vechi de la Cătălin și am început să câștig câțiva bani în plus.

Încet-încet, am prins curaj. Am mers la ședințele cu părinții la grădiniță și am vorbit deschis despre situația mea. Unele mame au început să mă privească altfel — una dintre ele, Simona, mi-a spus într-o zi:

— Știi ceva? Ești mai puternică decât toți bărbații din satul ăsta la un loc.

Am zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp.

Cu timpul, Maria a crescut și a început școala. Încercările nu s-au oprit — copiii râdeau uneori de ea că nu are tată acasă. Dar am învățat-o să fie mândră de cine este.

Într-o seară de iarnă, când ningea liniștit peste satul adormit, mama a venit la mine în cameră:

— Anca… Poate că n-am fost cea mai bună mamă pentru tine. Dar văd cât te chinui pentru Maria și… îmi pare rău.

Am plâns împreună atunci. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit acceptată.

Astăzi încă simt uneori povara privirilor sau a vorbelor aruncate pe la colțuri. Dar nu mă mai las doborâtă. Am învățat că demnitatea mea nu depinde de ce cred alții despre mine.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în satele României? De ce trebuie să ducem această luptă singure? Poate că e timpul să vorbim mai deschis despre asta…