Singurătatea unei mame: Când copiii uită să mai sune

— Mamă, nu pot veni azi. Am o ședință importantă la serviciu, îmi pare rău, poate săptămâna viitoare, bine?

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna grăbită în telefon. Am zâmbit forțat, deși nu mă vedea nimeni. Era a treia oară luna asta când promitea că vine și nu mai ajungea. Am închis încet telefonul și am privit spre ceasul vechi de pe perete. Ticăia monoton, ca și cum ar fi numărat clipele de singurătate.

Mă numesc Elena și am 72 de ani. Am trăit toată viața în București, într-un apartament micuț din Drumul Taberei. Am crescut doi copii: Ioana și Mihai. I-am dus la școală, le-am făcut pachețel în fiecare dimineață, am stat nopți întregi lângă ei când aveau febră. Soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum zece ani. De atunci, casa a devenit din ce în ce mai tăcută.

Când au plecat copiii la casele lor, am simțit un gol, dar m-am bucurat pentru ei. Mi-am imaginat că vor veni des pe la mine, că nepoții vor alerga prin sufragerie, că voi găti sarmale pentru toată familia duminica. Dar realitatea a fost alta. Ioana lucrează la bancă și e mereu ocupată. Mihai are trei copii și o soție care nu mă place prea mult. Vin rar, de obicei doar de sărbători.

Într-o zi de joi, am coborât la magazin să iau pâine. Pe drum m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Viorica.

— Ce faci, Eleno? Nu te-am mai văzut de mult!

— Ce să fac, Viorico? Îmbătrânesc… Copiii nu mai vin, nepoții nici atât. Parcă nu mai are rost nimic.

M-a privit cu milă și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știi că poți veni la mine oricând vrei să stai de vorbă. Și eu mă simt la fel uneori.

Am zâmbit recunoscătoare, dar adevărul era că nu voiam să fiu o povară pentru nimeni. Seara, am stat pe fotoliu și m-am uitat la pozele vechi: Ioana la serbare, Mihai cu ghiozdanul în spate, Gheorghe râzând la masă. Am început să plâng încet, fără zgomot. Mă simțeam invizibilă.

A doua zi am încercat să sun la Mihai. A răspuns repede, dar părea grăbit.

— Mamă, sunt cu copiii în parc. Poate vorbim mai târziu?

— Sigur, dragul meu… Să aveți grijă.

Am închis telefonul și am rămas cu receptorul în mână câteva secunde bune. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate am fost prea severă când erau mici? Poate nu le-am arătat destul cât îi iubesc?

Sâmbătă dimineața am primit un mesaj de la Ioana: „La mulți ani, mamă! Să fii sănătoasă!” Era ziua mea. Atât. Fără vizită, fără flori, fără îmbrățișare. Mi-am făcut singură o cafea și am aprins o lumânare pentru Gheorghe.

În acea după-amiază a sunat cineva la ușă. Era Andreea, nepoata mea cea mică, fiica lui Mihai. Avea 14 ani și nu venise niciodată singură la mine.

— Bunica, pot să intru?

Am simțit cum mi se încălzește inima.

— Sigur că poți! Ce surpriză frumoasă!

A intrat timidă și s-a așezat pe canapea.

— Tata e supărat pe mine că am venit fără să-i spun… Dar voiam să te văd. Mi-e dor de tine.

Am început să plâng din nou, dar de data asta de bucurie. Am stat ore întregi de vorbă: i-am povestit despre copilăria tatălui ei, despre cum era Bucureștiul când eram eu tânără. Mi-a spus că se simte singură acasă, că părinții sunt mereu ocupați și ea nu are cu cine vorbi.

— Bunico, știi… cred că toți suntem singuri în felul nostru. Dar dacă ne-am vedea mai des…

Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că o voi suna mai des.

După vizita Andreei, ceva s-a schimbat în mine. Am prins curaj și le-am scris copiilor mei un mesaj lung:

„Dragii mei,
Știu că sunteți ocupați și aveți viețile voastre. Dar mi-e dor de voi și mi-e greu să trec prin zilele astea singură. Nu vreau să vă simțiți vinovați sau obligați, dar aș vrea să știți cât de mult contează pentru mine fiecare vizită sau telefon. Vreau doar să vă aud vocea din când în când.”

Ioana mi-a răspuns aproape imediat:

„Mamă, îmi pare rău! Nici nu mi-am dat seama cât te-am neglijat… Promit că vin duminică.”

Mihai a venit cu toată familia peste două zile. Au adus prăjituri și flori. Pentru prima dată după mult timp am simțit că trăiesc din nou.

Nu știu dacă lucrurile vor rămâne așa sau dacă iar se vor pierde în agitația vieții lor. Dar acum știu că trebuie să spun ce simt și să cer ceea ce am nevoie.

Oare câți dintre noi trăim cu dorul acesta mut? Câți părinți își așteaptă copiii cu masa pusă și sufletul gol? Poate e timpul să vorbim deschis despre singurătate și despre ce înseamnă cu adevărat „familie”.