Străină în propria casă: Povestea unei nurori românce

— Nu așa se face sarmaua, Ilinca! Ai pus prea mult orez, iar frunza e ruptă. Lasă-mă pe mine, că tu nu știi.
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună aspru în bucătăria mică, aburită de mirosul de varză și carne. Era prima mea zi în casa familiei lui Radu, soțul meu, și deja simțeam cum fiecare gest al meu era judecat. Mâinile îmi tremurau ușor, încercând să ascund rușinea și furia care mă cuprindeau. Radu era undeva pe afară, cu tatăl lui, reparând gardul. Eu rămăsesem singură cu soacra și cumnata mea, Oana, care mă privea cu un zâmbet ironic.

— Las-o, mamă, poate așa se face la oraș, i-a spus Oana, dar tonul ei era mai degrabă batjocoritor decât împăciuitor.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Crescusem la Pitești, într-o familie modestă, dar unită. Mama mă învățase să gătesc, să fiu respectuoasă și să nu răspund niciodată urât celor mai în vârstă. Dar aici, la țară, în casa familiei lui Radu dintr-un sat din Argeș, regulile erau altele. Fiecare zi era o probă de foc.

În primele săptămâni după nuntă, am încercat să mă fac utilă. Mă trezeam devreme, ajutam la treburile casei, găteam, spălam vasele și rufele. Dar orice făceam era greșit sau insuficient. Soacra mea găsea mereu ceva de comentat:

— Nu ai șters bine praful pe mobilă.
— De ce ai pus atâta sare în ciorbă?
— Radu nu mănâncă așa ceva!

Radu mă apăra rareori. De cele mai multe ori ridica din umeri sau îmi spunea să nu pun la suflet:

— Așa e mama, Ilinca. Nu te supăra pe ea. O să se obișnuiască.

Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Mă simțeam ca o musafiră nedorită în propria casă. Seara plângeam în pernă, încercând să nu-l trezesc pe Radu. Îmi era dor de mama mea, de camera mea mică și liniștea de acasă.

Într-o duminică dimineață, la micul dejun, soacra a început iar:

— Ilinca, tu când ai de gând să faci un copil? Să nu crezi că poți sta aici fără rost! La noi în familie femeile nasc repede!

Radu a tăcut. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu eram pregătită pentru un copil. Abia reușeam să respir în atmosfera asta apăsătoare.

După masă am ieșit în grădină. Oana a venit după mine.

— Știi că mama nu o să te accepte niciodată dacă nu faci ce zice ea? Așa e la noi. Dacă vrei liniște, fă-i pe plac.

M-am uitat la ea și am simțit un val de revoltă:

— Dar eu cine sunt aici? O slugă? Nu contează ce vreau eu?

Oana a râs scurt:

— Nu prea.

În acea seară am vorbit cu Radu:

— Nu mai pot, Radu! Simt că mă sufoc aici. Mama ta nu mă vrea. Oana mă ia peste picior. Tu nu zici nimic! Ce rost are să stau?

Radu a oftat:

— Ilinca, nu avem bani să ne mutăm încă. Hai să mai avem răbdare…

Am rămas. Lunile au trecut greu. Am început să mă izolez tot mai mult. Mergeam la magazinul din sat doar ca să scap câteva minute de atmosfera din casă. Doamna Viorica mă urmărea cu privirea oriunde mergeam.

Într-o zi am primit un telefon de la mama:

— Ilinca, vino acasă câteva zile! Mi-e dor de tine.

Am plecat fără să anunț pe nimeni din familia lui Radu. Când m-am întors după trei zile, soacra m-a întâmpinat cu răceală:

— Data viitoare când pleci fără să spui unde te duci, să nu te mai întorci!

Atunci am izbucnit:

— Nu sunt prizonieră aici! Sunt om și am dreptul să respir!

A urmat o ceartă cumplită. Radu a încercat să mă calmeze, dar eu eram hotărâtă:

— Ori ne mutăm, ori plec eu!

După încă două luni de certuri și tăceri apăsătoare, Radu a găsit o garsonieră ieftină la oraș. Ne-am mutat cu puținele lucruri pe care le aveam. Primele nopți au fost ciudate — liniște totală după atâta tensiune.

Dar liniștea aceea m-a ajutat să mă regăsesc. Am început să lucrez la o florărie și încet-încet am simțit că trăiesc din nou. Relația cu Radu s-a schimbat — am început să vorbim mai deschis despre ce ne doare.

Soacra mea nu a venit niciodată la noi în vizită. La început m-a durut, apoi am realizat că nu pot trăi pentru a mulțumi pe altcineva.

Acum, după trei ani de la acele zile grele, mă uit în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim acceptate? Oare chiar merită sacrificiul acesta?